Spuma zilelor, Boris Vian ♥♥♥♥

Despre cărţile lui Boris Vian se ştiu puţine, nu multora le este la îndemână să citească şi, mai mult, să aprecieze opere aparţinând suprarealismului. Oricum, probabil că una dintre cele mai cunoscute şi apreciate opere ale acestuia este Spuma zilelor, romanul care l-a consacrat şi prima carte a lui cu care am intrat în contact. Am început să o citesc în urma recomandării profesoarei de română din liceu, care ne-a propus o listă de lecturi care nu ar trebui să lipsească din bagajul literar al unui iubitor de lectură. După ce am terminat-o, am rămas în minte cu pasaje întregi timp de câteva luni şi am plecat spre bibliotecă să împrumut şi alte cărţi ale autorului. Dintre toate, tot Spuma zilelor mi-a rămas cel mai aproape de suflet, poate pentru că este şi cea mai atent gândită şi conţine cele mai remarcabile descrieri. La fel ca în Alice în Ţara Minunilor, universul lui Vian se constituie din imagini construite, parcă, pe un suport oniric, pasaje de-a dreptul psihedelice care creează liantul între lumea fictivă şi realitate.

Subiectul cărţii este constituit din povestea de dragoste dintre Colin si Chloe şi, în plan secund, de cea dintre Chick şi Alice. Colin este un tânăr bogat şi pedant care locuieşte într-o casă ai cărei pereţi se dilată sau se contractă în funcţie de stările spirituale ale celor ce locuiesc în ea. Primele fraze ale cărţii ne introduc subtil în atmosfera tipic vianescă, debutând cu imaginea protagonistului care îşi face toaleta de dimineţă, tăindu-şi colţurile pleoapelor cu forfecuţa, pentru a adăuga un plus de mister privirii sale. Această imagine este un preludiu pentru episoadele intense ce vor urma pe parcurs. În scenă mai apare şi Nicolas, bucătarul, care prinde peştii ieşiti prin chiuvetă, cu ajutorul pastei de dinţi cu aromă de ananas, urmând ca, mai apoi, să fie descris modul barbar în care acesta tranşează şi găteşte diversele preparate culinare.

După ce Colin şi Chloe se căsătoresc, se observă cum ritmul poveştii devine mai accelerat, firul epic parcă fiind grăbit într-o direcţie, care ne vom da seama că este cea a declinului personajelor. Astfel, Chloe se îmbolnăveşte din cauza unui ochi de geam care nu a mai apucat să crească la loc în urma spargerii lui de către Colin, atunci când aruncă cu un pantof după Nicolas. Aerul rece o face să dezvolte un nufăr la plămân, iar pentru a se vindeca are nevoie de multe flori şi de soare. Astfel, bogatul Colin ajunge încet-încet să nu mai aibă resurse şi este nevoit să se angajeze, lucru ce îi repugnă total, din perspectiva transformării omului într-o maşinărie. Nefăcând faţă cheltuielior, îşi vinde pianococteilul, invenţia sa care, pe măsură ce se cântă o melodie, produce o băutură aferentă fiecărei piese muzicale, însă toate din jurul său par să se darâme, să se micşoreze asemeni ferestrelor, pereţilor dar şi posibilităţii de izbândă.

În celălat plan, Chick îşi pierde toţi banii cumpărând cu fanatism tratatele, cărţile şi, chiar, hainele lui Jean Saul Partre (dublu ironic al filosofului), făcând-o pe Alice să recurgă la gestul extrem de a incendia toate librăriile şi de a ucide toţi librarii de la care cumpără iubitul ei. Sfârşitul celor doi este tragic, Chick este arestat pentru neplata datoriile faţă de stat, iar Alice moare în incendiu. Paralel cu destinul lor fatidic, Chloe este răpusă de cel de-al doilea nufăr care i se formează în plămân, iar cartea se încheie cu imaginea de o tristeţe surdă a şoricelului gri, locuitor al casei, care o roagă pe o pisică sa îl mănânce.

Atâtea imagini dure, atâta dragoste şi suferinţă, atâtea contradicţii împletindu-se cu metafore din cele mai diafane şi voalate, grotesc şi sublim laolaltă: asta exprimă cartea lui Boris Vian. O poveste de dragoste cum nu s-a mai scris şi probabil nu se va mai scrie, o existenţă măcinată de disoluţia sfârşitului încă înainte de a începe, dar care nu este marcată de tragismul elegiei ci, mai degrabă, îşi are rădăcini în neobişnuitul suprarealist. Problemele tratate cu destul de multă răceală, nu ne lasă să ne înmuiem în vreun sirop cu iz de romantism, ci ne lasă să înţelegem că suferinţa, la fel ca şi bucuria, se trăiesc la intensitate, nu pe durate interminabile de lâncezeală, se mizează pe forţa sentimentelor, nu pe statornicia lor. Spuma zilelor şochează, uimeşte, te face să nu o mai poţi lăsa din mână, să te revolţi, să o urăşti sau să o iubeşti, dar nu te poate lăsa indiferent sub nicio formă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s