Doamna Dalloway este un roman care există aproape în totalitate fără o intrigă vie, în plină desfășurare; este povestea unei zile de iunie a anului 1923, în care Clarissa Dalloway se ocupă de ultimele pregătiri pentru serata pe care dorește să o găzduiască în aceeași zi. Romanul îi urmărește îndeaproape în mod special pe Clarissa și pe Septimus Warren Smith, un veteran al războiului care suferă de șoc post-traumatic, dar transferă atenția de la un personaj la altul, oameni obișnuiți care trăiesc ziua de iunie pe străzile Londrei. Evenimentele propriu-zise sunt secundare personajelor și gândurilor acestora, astfel că romanul în sine se axează pe viața interioară a personajelor înainte de orice.

În timpul dimineții, după întoarcerea acasă, Clarissa primește o vizită neanunțată: Peter Walsh, recent întors din India; surprinsă -pentru că nu apucase să îi citească scrisoarea-, ușor indignată -pentru că Peter o deranja în dimineața zilei când se pregătea să fie gazda unei serate și ea considera asta o impolitețe-, emoționată și răscolită -pentru că îi refuzase acestuia cererea în căsătorie din tinerețe, încă întrebându-se dacă făcuse alegerea corectă sau nu-, și profund bucuroasă pentru această vizită, Clarissa schimbă amabilități cu Peter până când, întrerupți fiind de fiica acesteia Elizabeth, Peter iese iute din odaie, coborând în goană scările. Această întâlnire, precum și alte momente ale zilei netrăite încă, o împing pe Clarissa în trecut; amintiri, regrete, decizii luate. Autoarea îl urmărește pe Peter în plimbarea sa pe străzile Londrei și în gândurile ce au luat naștere în urma acestei vizite și trece astfel la cel de-al doilea personaj asupra căruia a stăruit îndelung în paginile romanului: Septimus Warren Smith. Peter îl observă pe acesta și soția sa, Lucrezia Smith, stând pe banca din Regent Park, pierdut în halucinațiile sale și ascultând forțele necunoscute care, credea el, îi trimit mesaje (aflăm mai târziu că aceste halucinatii se refereau la un anume Evans, camarad de război, prieten și, se presupune de unii critici literari, amant – această ipoteză se bazează pe utilizarea verbului ‘share’ într-un context anume și pe atitudinea veteranului Septimus cu privire la consumarea mariajului cu soția sa, lucru considerat de el dezagreabil). Soția sa îl plimbă pe acesta prin cabinetele a doi doctori, care însă nu reușesc să îl ajute. Înspre finalul zilei, de teama sanatoriului la care doctorul Sir William Bradshaw dorește să îl interneze pe Septimus, acesta se sinucide aruncându-se pe fereastră. Autoarea insistă asupra acestui personaj pentru a critica tratamentul și atitudinea oamenilor cu referire la bolnavii suferind de psihoze, halucinații, etc; personal, cred că asta se datorează propriei boli de care suferea V. Woolf și frustrărilor personale în această privință.

În fine, călătorim în acest fel din personaj în personaj, din introspecția unuia în gândurile următorului și la final, regăsim unele din aceste personaje la serata Clarissei. Pe parcursul seratei, desfacem straturile sociale londoneze și deslușim cu mai multă ușurința critica pe care o aduce V. Woolf stilului de viață practicat de oamenii “de bine” ai Londrei în acel moment în timp și condiția femeii a cărei unica pasiune sau posibilitate este să fie gazda unor serate; din snobism, din lipsă de alte posibilități profesionale. Serata este considerată un succes, la ea participând chiar premierul în funcție. Spre sfârșitul seratei, Clarissa află de moartea lui Septimus, care o mișcă fără măsură, cu toate că nu îl cunoștea pe acesta și treptat ajunge să considere gestul acestuia ca o încercare de păstrare a fericirii actuale.

“Căci acesta e adevărul despre sufletul nostru, se gândi el, despre eul nostru, care, ca un pește, locuiește în mări adânci și se mlădiază printre tenebre croindu-și drumul între tulpini de alge uriașe, spre întinderi scânteind în soare și iarăși, mereu și mereu în bezna rece, adâncă, inscrutabilă; țășnește brusc la suprafață și se joacă printre valurile încrețite de vânt; cu alte cuvinte, are o nevoie imperioasă să se scuture, să se curețe, să se aprindă, stând de vorbă.”

Pentru că nu există acțiune propriu-zisă, ci doar o lentoare în care orele zilei trec aducând cu ele nu atât evenimente, cât diverse reflecții interioare, cartea se încheie și nu se încheie, dar nu pot divulga. Finalul este deschis și supus interpretărilor. Se observă cu ușurință că rolul femeii nu e încă în schimbare: datoria ei este să își ajute soțul și să îi completeze atributele masculine, oferindu-i acestuia un refugiu din lumea profesională. Aparent, puterea femeii victoriene trebuia să vină din superioritatea ei morala. Cu o deosebita măiestrie, V. Woolf surprinde transformarea psihologică ce are loc în conștiința feminine prin întrebările pe care Clarissa și le adresează cu privire la rolul ei în societate, în familia ei, în calitatea ei de mamă, de femeie, de soție. Se captează în acest fel combustibilul cu care autoarea hrănește ideologia feministă și nevoia de schimbare.

Doamna Dalloway, Virginia Woolf ♥

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s