The Elegance of the Hedgehog, Muriel Barbery ♥♥♥♥♥

People aim for the stars, and they end up like goldfish in a bowl. I wonder if it wouldn’t be simpler just to teach children right from the start that life is absurd…..Despite all that, despite all this good fortune and all this wealth, I have known for a very long time that the final destination is the goldfish bowl.

It’s just more comfortable. And even then: I think lucidity gives your success a bitter taste, whereas mediocrity still leaves hope for something. What is the point of dying if not to not suffer? I’ve devoted great care to planning how I’ll exit the scene: every month for the last year I’ve been pilfering a sleeping pill from Maman’s box on the night table. She takes so many that she wouldn’t even notice if I took one every day, but I’ve decided to be particularly careful. Therefore, I am headed slowly toward the date of June sixteenth and I’m not afraid. A few regrets, maybe. But the world, in its present state, is no place for princesses. Having said that, simply because you’ve made plans to die doesn’t mean you have to vegetate like some rotting piece of cabbage. Quite the contrary. The main thing isn’t about dying or how old you are when you die, it’s what you are doing the moment you die.

I have set as my goal to have the greatest number possible of profound thoughts, and to write them down in this notebook: even if nothing has any meaning, the mind, at least, can give it a shot, don’t you think? But since I have this big thing about Japan, I’ve added one requirement: these profound thoughts have to be formulated like a little Japanese poem: either a haiku (three lines) or a tanka (five lines).

So, on June sixteenth I intend to refresh their pea-brain memories: I’m going to set fire to the apartment (with the barbecue lighter). Don’t get me wrong, I’m not a criminal: I’ll do it when there’s no one around (the sixteenth of June is a Saturday and on Saturdays Colombe goes to see Tibère, Maman is at yoga, Papa is at his club and as for me, I stay home), I’ll evacuate the cats through the window and I’ll call the fire department early enough so that there won’t be any victims. And then I’ll go off quietly to Grandma’s with my pills, to sleep.

Can one be so gifted and yet so impervious to the presence of things? It seems one can. Some people are incapable of perceiving in the object of their contemplation the very thing that gives it its intrinsic life and breath, and they spend their entire lives conversing about mankind as if they were robots, and about things as though they have no soul and must be reduced to what can be said about them—all at the whim of their own subjective inspiration.

I’m still too young to claim to know much about love and friendship. But Art . . . if I had more time to live, Art would be my whole life. Well, when I say Art, don’t get me wrong: I’m not just talking about great works of art by great masters. Even Vermeer can’t con-vince me to hold life dear. He’s sublime, but he’s dead. No, I’m referring to the beauty that is there in the world, things that, being part of the movement of life, elevate us.

In fact, I got this idea for a double journal (one for the mind, one for the body) yesterday.

Most people, when they move, well they just move depending on whatever’s around them. I don’t really know how to explain it, but when we move, we are in a way de-structured by our movementtoward something: we are both here and at the same time not here because we’re already in the process of going elsewhere, Everyone was enthralled by him but no one seemed to know why. Yet it became obvious in the haka: he was moving and making the same gestures as the other players (slapping the palms of his hands on his thighs, rhythmically drumming his feet on the ground, touching his elbows, and all the while looking the adversary in the eyes like a mad warrior) but while the others’ gestures wenttoward their adversaries and the entire stadium who were watching, this player’s gestures stayed inside him, stayed focused upon him, and that gave him an unbelievable presence and intensity. What makes the strength of a soldier isn’t the energy he uses try-ing to intimidate the other guy by sending him a whole lot of sig-nals, it’s the strength he’s able to concentrate within himself, by staying centered. That Maori player was like a tree, a great inde-structible oak with deep roots and a powerful radiance—everyone could feel it.

We are mistaken to believe that our consciousness is awakened at the moment of our first birth—perhaps because we do not know how to imagine any other living state. It may seem to us that we have always seen and felt and, armed with this belief, we identify our entry into the world as the decisive instant where consciousness is born. The fact that for five years a little girl called Renée, a perfectly operational machine of perception blessed with sight, hearing, smell, taste and touch, could have lived in a state of utter unawareness both of herself and of the universe, is proof if any were needed that such a hasty theory is wrong. For in order for consciousness to be aroused, it must have a name.

The only purpose of cats is that they constitute mobile decorative objects.

In short, in my opinion the cat is a modern totem.

I have read so many books . . .And yet, like most autodidacts, I am never quite sure of what I have gained from them. There are days when I feel I have been able to grasp all there is to know in one single gaze, as if invisible branches suddenly spring out of nowhere, weaving together all the disparate strands of my reading—and then suddenly the meaning escapes, the essence evaporates, and no matter how often I reread the same lines, they seem to flee ever further with each subsequent reading, and I see myself as some mad old fool who thinks her stomach is full because she’s been attentively reading the menu.

Let me explain: if, thus far, you have imagined that the ugliness of ageing and conciergely widowhood have made a pitiful wretch of me, resigned to the lowliness of her fate—then you are truly lacking in imagination. I have withdrawn, to be sure, and refuse to fight. But within the safety of my own mind, there is no challenge I cannot accept. I may be indigent in name, position, and appearance, but in my own mind I am an unrivalled goddess.

He still believes that something known as duty exists and although in my opinion that’s just pure fancy, it protects him from the cynic’s debility. Let me explain: nobody is a greater schoolgirl in spirit than a cynic. Cynics can not relinquish the rubbish they were taught as children: they hold tight to the belief that the word has meaning and, when things go wrong for them, they consequently adopt the inverse attitude. “Life’s a whore, I don’t believe in anything anymore and I’ll wallow in that idea until it makes me sick” is the very credo of the innocent who hasn’t been able to get his way.

Nothing is harder or more unfair than human reality: humans live in a world where it’s words and not deeds that have power, where the ultimate skill is mastery of language. This is a terrible thing because basically we are primates who’ve been programmed to eat, sleep, reproduce, conquer and make our territory safe, and the ones who are most gifted at that, the most animal types among us, always get screwed by the others, the fine talkers, despite these latter being incapable of defending their own garden or bringing a rabbit home for dinner or procreating properly. Humans live in a world where the weak are dominant. This is a terrible insult to our animal nature, a sort of perversion or a deep contradiction.

All of phenomenology is founded on this certainty: our reflective consciousness, the sign of our ontological dignity, is the only entity we have that is worth studying, for it saves us from biological determinism.

What we know of the world is only the idea that our consciousness forms of it.

Did you know that our consciousness does not perceive things right off the bat but performs a complicated series of operations of synthesis which, by means of successive profiling, introduce to our senses objects as diverse as, for example, a cat, a broom, or a flyswatter—and, God knows, isn’t that useful? Have you ever wondered why it is that you can observe your cat and know at the same time what he looks like from the front, behind, above and below—even though at the present moment you are perceiving him only from the front? It must be that your consciousness, without your even realizing it, has been synthesizing multiple perceptions of your cat from every possible angle, and has ended up creating this integral image of the cat that your sight, at that moment, could never give you. And the same is true for the flyswatter, which you will only ever perceive from one direction even though you can visualize it in its entirety in your mind and, oh miracle, you know perfectly well without even turning it over how it is made on the other side.

Kairos is an ancient Greek word meaning the right or opportune moment (the supreme moment). The ancient Greeks had two words for time, chronos and kairos. While the former refers to chronological or sequential time, the latter signifies a time in between, a moment of indeterminate time in which something special happens. What the special something is depends on who is using the word. While chronos is quantitative, kairos has a qualitative nature.

As I have already explained, I have spent every moment of my existence that could be spared from work in reading, watching films, and listening to music…I have read history, philosophy, economics, sociology, psychology, pedagogy, psychoanalysis and, of course—above all—literature. While all these have always interested me, literature has been my whole life. My cat Leo was baptized thus because of Tolstoy. My previous cat was called Dongo because of Stendhal’s Fabrice del. The first one was called Karenina because of Anna but I called her Karé for short, for fear of being found out.

When illness enters a home, not only does it take hold of a body; it also weaves a dark web between hearts, a web where hope is trapped. Like a spider’s thread drawn ever tighter around our projects, making it impossible to breathe, with each passing day the illness was overwhelming our life.

I am a complete slave to vocabulary, I ought to have named my cat Roget.

That silence helps you to go inward, that anyone who is interested in something more than just life outside actually needs silence. 

If there is one thing I detest, it’s when people transform their powerlessness or alienation into a creed.


Truth will out, when the end is near ..we are all prisoners of our own destiny, must confront it with the knowledge that there is no way out and, in our epilogue, must be the person we have always been deep inside, regardless of any illusions we may have nurtured in our lifetime.

We have never had our tea together in the morning, and this break with our usual protocol imbues the ritual with a strange flavor.

The tea ritual: such a precise repetition of the same gestures and the same tastes; accesion to simple, authentic and refined sensations, a license given to all, at little cost, to become aristocrats of taste, because tea is the beverage of the wealthy and of the poor; the tea ritual, therefore, has the  extraordinary virtue of introducing into the absurdity of our lives an aperture of serene harmony. Yes, the world may aspire to vacuousness, lost souls mourn beauty, insignificance surrounds us. Then let us drink a cup of tea. Silence descends, one hears the wind outside, autumn leaves rustle and take flight, the cat sleeps in a warm pool of light. And, with each swallow, time is sublimed.

Every morning at breakfast Papa drinks a coffee and reads the newspaper. Several newspapers, in fact: Le Monde, Le Figaro, Libération and, once a week, L’Express, Les Échos, Time and Courrier International. But I can tell that the most satisfying thing for him is his first cup of coffee with e Monde. He is absorbed by his reading for at least half an hour. In order to enjoy this half-hour, he has to get up very early, because his days are full. But every morning, even if there’s been a nighttime session and he has only slept two hours, he gets up at six and reads his paper while he drinks a strong cup of coffee. In this way Papa constructs himself, every day. I say “constructs himself” because I think that each time it’s a new construction, as if everything has been reduced to ashes during the night, and he has to start from scratch. In our world, that’s the way you live your grown-up life: you must constantly rebuild your identity as an adult, the way it’s been put together it is wobbly, ephemeral, and fragile, it cloaks despair and, when you’re alone in front of the mirror, it tells you the lies you need to believe. For Papa, the newspaper and the coffee are magic wands that transform him into an important man. Like a pumpkin into a coach. Of course he finds this very satisfying: I never see him as calm and relaxed as when he’s sitting drinking his six o’clock coffee. But at such a price! You pay such a price when you lead a false life! When the mask is taken away, when there’s a crisis—and there’s always a crisis at some point among mortals—the truth is terrible!

Papa reads his paper while he drinks his coffee, Maman drinks her coffee while she leafs through catalogues, Colombe drinks her coffee while she listens to France Inter and I drink hot chocolate while reading mangas. Just now I’m reading Taniguchi mangas; he’s a genius, and he’s teaching me a lot about people. Tea and mangas instead of coffee and newspapers: something elegant and enchanting, instead of adult power struggles and their sad aggressiveness.

Eternity eludes us.

At nine in the evening, I put a cassette into the video player, a film by Ozu, The Munekata Sisters. This is my tenth Ozu film this month. Why? Because Ozu is a genius who can rescue me from biological destiny.So I found out more about Ozu and, for the first time in my life, the Art of the cinema made me laugh and cry as real entertainment should.

In the world, everything is compensation.

When you watch someone doing something, the same neurons that they activate in order to do something become active in your brain, without you doing a thing. An acrobatic dive without budging from the sofa and while eating potato chips: that’s why we like watching sports on television.

All those things that pass before us, which we miss by a hair and which are botched for eternity . . . All the words we should have said, gestures we should have made, the fleeting moments of kairos that were there one day and that we did not know how to grasp and that were buried forever in the void . . . Failure, by a hair’s breadth . . .

I find this a fascinating phenomenon: the ability we have to manipulate ourselves so that the foundation of our beliefs is never shaken.

In chess, you have to kill to win. In go, you have to build to live.

Beautiful things should belong to beautiful souls….One of the most extraordinary aspects of the game of go is that it has been proven that in order to win, you must live, but you must also allow the other player to live. Players who are too greedy will lose: it is a subtle game of equilibrium, where you have to get ahead without crushing the other player. In the end, life and death are only the consequences of how well or how poorly you have made your construction. This is what one of Taniguchi’s characters says: you live, you die, these are consequences. It’s a proverb for playing go, and for life. Live, or die: mere consequences of what you have built. What matters is building well.

We live each day as if it were merely a rehearsal for the next.

We mustn’t forget old people with their rotten bodies, old people who are so close to death, something that young people don’t want to think about (so it is to retirement homes that they entrust the care of accompanying their parents to the threshold, with no fuss or bother). And where’s the joy in these final hours that they ought to be making the most of? They’re spent in boredom and bitterness, endlessly revisiting memories. We mustn’t forget that our bodies decline, friends die, everyone forgets about us, and the end is solitude. Nor must we forget that these old people were young once, that a lifespan is pathetically short, that one day you’re twenty and the next day you’re eighty. Colombe thinks you can “hurry up and forget” because it all seems so very far away to her, the prospect of old age, as if it were never going to happen to her. But just by observing the adults around me I understood very early on that life goes by in no time at all, yet they’re always in such a hurry, so stressed out by deadlines, so eager for now that they needn’t think about tomorrow . . . But if you dread tomorrow, it’s because you don’t know how to buildthe present, and when you don’t know how to build the present,you tell yourself you can deal with it tomorrow, and it’s a lost cause anyway because tomorrow always ends up becoming today, don’t you see? So, we mustn’t forget any of this, absolutely not. We have to live with the certainty that we’ll get old and that it won’t look nice or be good or feel happy. And tell ourselves that it’s now that matters: to build something, now, at any price, using all our strength. Always remember that there’s a retirement home waiting somewhere and so we have to surpass ourselves every day, make every day undying. Climb our own personal Everest and do it in such a way that every step is a little bit of eternity. That’s what the future is for: to build the present, with real plans, made by living people.


I was fascinated by the way the Japanese use space in their lives, and by these doors that slide and move quietly along invisible rails, refusing to offend space. For when we push open a door, we transform a place in a very insidious way. We offend its full extension, and introduce a disruptive and poorly proportioned obstacle. If you think about it carefully, there is nothing uglier than an open door. An open door introduces a break in the room, a sort of provincial interference, destroying the unity of space. In the adjoining room it creates a depression, an absolutely pointless gaping hole adrift in a section of wall that would have preferred to remain whole. In either case a door disrupts continuity, without offering anything in exchange other than freedom of movement, which could easily be ensured by another means. Sliding doors avoid such pitfalls and enhance space. Without affecting the balance of the room, they allow it to be transformed. When a sliding door is open, two areas communicate without offending each other. When it is closed, each regains its integrity. Sharing and reunion can occur without intrusion. Life becomes a quiet stroll—whereas our life, in the homes we have, seems like nothing so much as a long series of intrusions.

I put music on in the morning, just that it sets the tone for the rest of the day.


You would be surprised by what ordinary little people come out with. They may prefer stories to theories, anecdotes to concepts, images to ideas—that doesn’t stop them from philosophizing. So: have our civilizations become so destitute that we can only live in our fear of want? Can we only enjoy our possessions or our senses when we are certain that we shall always be able to enjoy them? Perhaps the Japanese have learned that you can only savor a pleasure when you know it is ephemeral and unique; armed with this knowledge, they are yet able to weave their lives.

Boredom was born on a day of uniformity.

I’m going to say something really banal, but intelligence, in itself, is neither valuable nor interesting. Very intelligent people have devoted their lives to the question of the sex of angels, for example. But many intelligent people have a sort of bug: they think intelligence is an end in itself. They have one idea in mind: to be intelligent, which is really stupid. And when intelligence takes itself for its own goal, it operates very strangely: the proof that it exists is not to be found in the ingenuity or simplicity of what it produces, but in how obscurely it is expressed. Conclusion: better to be a thinking monk than a postmodern thinker.

This is the first time I have met someone who cares about me when he is talking: he’s not looking for approval or disagreement, he looks at me as if he to say, “Who are you? Do you want to talk to me? How nice it is to be here with you!” That is what I meant by saying he is polite—this attitude that gives the other person the impression of really being there.

If you have but one friend, make sure you choose her well.

Teenagers think they’re adults when in fact they’re imitating adults who never really made it into adulthood and who are running away from life.

The most awful thing is not that we’re playing this game, but that it isn’t a game.

Looking at her, I wondered, “Is she going to end up just like all the others, too?” I tried to picture her ten years older, blasé, with high-rise boots and a cigarette dangling from her mouth, and then another ten years later in a sanitized décor waiting for her kids to come home while she plays the good Japanese wife and mommy. But it didn’t work. And I felt extraordinarily happy. It’s the first time in my life that I’ve met someone whose fate is not predictable, someone whose paths in life still remain open, someone who is fresh and full of possibility. And yet another: What about me? Is my fate already written all over my face? If I want to die, it’s because I believe it must be.

But those who seek eternity find solitude.

Living, eating, reproducing, fulfilling the task for which we were born, and dying: it has no meaning, true, but that’s the way things are. People are so arrogant, thinking they can coerce nature, escape their destiny of little biological things . . . and yet they remain so blind to the cruelty or violence of their own way of living, loving, reproducing and making war on their fellow human beings . . . Personally I think there is only one thing to do: find the task we have been placed on this earth to do, and accomplish it as best we can, with all our strength, without making things complicated or thinking there’s anything divine about our animal nature. This is the only way we will ever feel that we have been doing something constructive when death comes to get us. Freedom, choice, will, and so on? Chimeras. We think we can make honey without sharing in the fate of bees, but we are in truth nothing but poor bees, destined to accomplish our task and then die.


I was fascinated by the way the Japanese use space in their lives, and by these doors that slide and move quietly along invisible rails, refusing to offend space. For when we push open a door, we transform a place in a very insidious way. We offend its full extension, and introduce a disruptive and poorly proportioned obstacle. If you think about it carefully, there is nothing uglier than an open door. An open door introduces

a break in the room, a sort of provincial interference, destroying the unity of space. In the adjoining room it creates a depression, an absolutely pointless gaping hole adrift in a section of wall that would have preferred to remain whole. In either case a door disrupts continuity, without offering anything in exchange other than freedom of movement, which could easily be ensured by another means. Sliding doors avoid such pitfalls and enhance space. Without affecting the balance of the room, they allow it to be transformed. When a sliding door is open, two areas communicate without offending each other. When it is closed, each regains its integrity. Sharing and reunion can occur without intrusion. Life becomes a quiet stroll—whereas our life, in the homes we have, seems like nothing so much as a long series of intrusions.


I put music on in the morning, just that it sets the tone for the rest of the day.


You would be surprised by what ordinary little people come out with. They may prefer stories to theories, anecdotes to concepts, images to ideas—that doesn’t stop them from philosophizing. So: have our civilizations become so destitute that we can only live in our fear of want? Can we only enjoy our possessions or our senses when we are certain that we shall always be able to enjoy them? Perhaps the Japanese have learned that you can only savor a pleasure when you know it is ephemeral and unique; armed with this knowledge, they are yet able to weave their lives.

Boredom was born on a day of uniformity.

I’m going to say something really banal, but intelligence, in itself, is neither valuable nor interesting. Very intelligent people have devoted their lives to the question of the sex of angels, for example. But many intelligent people have a sort of bug: they think intelligence is an end in itself. They have one idea in mind: to be intelligent, which is really stupid. And when intelligence takes itself for its own goal, it operates very strangely: the proof that it exists is not to be found in the ingenuity or simplicity of what it produces, but in how obscurely it is expressed. Conclusion: better to be a thinking monk than a postmodern thinker.

This is the first time I have met someone who cares about me when he is talking: he’s not looking for approval or disagreement, he looks at me as if he to say, “Who are you? Do you want to talk to me? How nice it is to be here with you!” That is what I meant by saying he is polite—this attitude that gives the other person the impression of really being there.

I was having breakfast and looking at the bouquet on the kitchen counter. I don’t believe I was thinking about anything. And that could be why I noticed the movement; maybe if I’d been preoccupied with something else, if the kitchen hadn’t been quiet, if I hadn’t been alone in there, I wouldn’t have been attentive enough. But I was alone, and calm, and empty. So I was able to take it in. There was a little sound, a sort of quivering in the air that went, “shhhh” very very very quietly: a tiny rosebud on a little broken stem that dropped onto the counter. The moment it touched the surface it went “puff,” a “puff” of the ultrasonic variety, for the ears of mice alone, or for human ears when everything is very very very silent. I stopped there with my spoon in the air, totally transfixed. It was magnificent. But what was it that was so magnificent? I couldn’t get over it: it was just a little rosebud at the end of a broken stem, dropping onto the counter. In the split second while I saw the stem and the bud drop to the counter I intuited the essence of Beauty. Yes, here I am, a little twelve-and-a-half-year-old brat, and I have been incredibly lucky because this morning all the conditions were ripe: an empty mind, a calm house, lovely roses, a rosebud dropping. And that is why I thought of Ronsard’s poem, though I didn’t really understand it at first: because he talks about time, and roses. Because beauty consists of its own passing, just as we reach for it. It’s the ephemeral configuration of things in the moment, when you can see both their beauty and their death. Oh my gosh, I thought, does this mean that this is how we must live our lives? Constantly poised between beauty and death, between movement and its disappearance? Maybe that’s what being alive is all about: so we can track down those moments that are dying.

How to describe such moments of bliss? To be watching The Munekata Sisters on a giant screen, in gentle darkness, nestled against a soft backrest, nibbling gloutof, and drinking scalding tea in contented little sips. From time to time Kakuro pauses the film and we both begin to talk about this and that, camellias on the moss of the temple and how people cope when life becomes too hard.

From being silent, I then became clandestine.

And one thing is sure, no matter what: I won’t get any better by punishing the people I can’t heal. I might have to rethink this business about fire and suicide. Besides, I may as well admit it: I don’t really feel like dying, I want to be able to see Madame Michel and Kakuro again, and his unpredictable little great-niece Yoko, and ask them for help. Of course I’m not going to show up saying, please, help me, I’m a little girl who is suicidal. But I feel like letting other people be good for me—after all, I’m just an unhappy little girl and even if I’m extremely intelligent, that doesn’t change anything, does it? An unhappy little girl who, just when things are at their worst, has been lucky enough to meet some good people. Morally, do I have the right to let this chance go by?  This story is a tragedy, after all. “There are some worthy people out there, be glad!” is what I felt like telling myself, but in the end, so much sadness! They end up in the rain.

Day after day, already wearied by the constant  onslaught, we face our terror of the everyday, the endless passageway that, in the end—because we have spent so much time walking to and fro between its walls—will become a destiny. Yes, my angel, that is our everyday existence: dreary, empty, and mired deep in troubles. The pathways of hell are hardly foreign; we shall end up there one day if we tarry too long. From a passageway to a pathway: it is an easy fall, without shock or surprises. Every day we are reacquainted with the sadness of the passageway and step by step we clear the path toward our mournful doom.

I belong to the 8% of the world population who calm their apprehension by drowning it in numbers.

I have never seen so many teeth all at once.

And as the taxi glides through the early twilight, I become thoughtful.

The paths of God are all too explicit for those who pride themselves on their ability to decipher them

How to measure a life’s worth? The important thing, said Paloma one day, is not the fact of dying, it is what you are doing in the moment of your death. What was I doing in the moment of my death, I wonder, with an answer ready in the warmth of my heart. What was I doing? I had met another, and was prepared to love.

And I’m ashamed. I think I wanted to die and make Colombe and Maman and Papa suffer because I hadn’t ever really suffered. Or rather, I was suffering but it didn’t hurt and, as a result, all my little plans were just the luxury of some problemfree teenager. Poor little rich girl rationalizing things, wanting to draw attention to herself.

For the first time in my life I understood the meaning of the word never. And it’s really awful. You say the word a hundred times a day but you don’t really know what you’re saying until you’re faced with a real “never again.

He looked very tired, more tired than sad, and I thought, That is what suffering looks like on a wise face. It’s not apparent; it just leaves traces that make you look very very tired.

Because from now on,  I’ll be searching for those moments of always within never. Beauty, in this world.


If on a winter’s night a traveler – Italo Calvino ♥♥♥♥


Leaning from the steep slope

It’s not that you expect anything in particular from this particular book. You’re the sort of person who, on principle, no longer expects anything of anything. There are plenty, younger than you or less young, who live in the expectation of extraordinary experiences: from books, from people, from journeys, from events, from what tomorrow has in store. But not you. You know that the best you can expect is to avoid the worst. This is the conclusion you have reached, in your personal life and also in general matters, even international affairs. What about books? Well, precisely because you have denied it in every other field, you believe you may still grant yourself legitimately this youthful pleasure of expectation in a carefully circumscribed area like the field of books, where you can be lucky or unlucky, but the risk of disappointment isn’t serious.

In other words, it’s better for you to restrain your impatience and wait to open the book at home. Now. Yes, you are in your room, calm; you open the book to page one, no, to the last page, first you want to see how long it is. It’s not too long, fortunately. Long novels written today are perhaps a contradiction: the dimension of time has been shattered, we cannot love or think except in fragments of time each of which goes off along its own trajectory and immediately disappears. We can rediscover the continuity of time only in the novels of that period when time no longer seemed stopped and did not yet seem to have exploded, a period that lasted no more than a hundred years.

You turn the book over in your hands, you scan the sentences on the back of the jacket, generic phrases that don’t say a great deal…Of course, this circling of the book, too, this reading around it before reading inside it, is a part of the pleasure in a new book, but like all preliminary pleasures, it has its optimal duration if you want it to serve as a thrust toward the more substantial pleasure of the consummation of the act, namely the reading of the book.

The novel begins in a railway station, a locomotive huffs, steam from a piston covers the opening of the chapter, a cloud of smoke hides part of the first paragraph.

The espresso machines in station cafés boast their kinship with the locomotives, the espresso machines of yesterday and today with the locomotives and steam engines of today and yesterday.

Watch out: it is surely a method of involving you gradually, capturing you in the story before you realize it—a trap.

It is obvious that I am a subordinate, I do not seem the sort of man who is traveling for personal reasons or who is in business for himself; you would say, on the contrary, that I am doing a job, a pawn in a very complicated game, a little cog in a huge gear, so little that it should not even be seen: in fact, it was established that I would go through here without leaving any traces; and instead, every minute I spend here I am leaving more traces. I leave traces if I do not speak with anyone, since I stick out as a man who won’t open his mouth; I leave traces if I speak with someone because every word spoken is a word that remains and can crop up again later, with quotation marks or without.

I am not at all the sort of person who attracts attention, I am an anonymous presence against an even more anonymous background. If you, reader, couldn’t help picking me out among the people getting off the train and continued following me in my to-and-fro-ing between bar and telephone, this is simply because I am called “I” and this is the only thing you know about me, but this alone is reason enough for you to invest a part of yourself in the stranger “I.” Just as the author, since he has no intention of telling about himself, decided to call the character “I” as if to conceal him, not having to name him or describe him, because any other name or attribute would define him more than this stark pronoun; still, by the very fact of writing “I” the author feels driven to put into this “I” a bit of himself, of what he feels or imagines he feels.

For the moment my external behavior is that of a traveler who has missed a connection, a situation that is part of everyone’s experience.

“I”- a character whose inner history you know nothing about, as you know nothing about the contents of that suitcase he is so anxious to be rid of.

Getting rid of the suitcase was to be the first condition for re-establishing the previous situation: previous to everything that happened afterward. This is what I mean when I say I would like to swim against the stream of time: I would like to erase the consequences of certain events and restore an initial condition. But every moment of my life brings with it an accumulation of new facts, and each of these new facts brings with it its consequences; so the more I seek to return to the zero moment from which I set out, the further I move away from it: though all my actions are bent on erasing the consequences of previous actions and though I manage to achieve appreciable results in this erasure, enough to open my heart to hopes of immediate relief, I must, however, bear in mind that my every move to erase previous events provokes a rain of new events, which complicate the situation worse than before and which I erase previous events provokes a rain of new events, which complicate the situation worse than before and which I will then, in their turn, have to try to erase. Therefore I must  calculate carefully every move so as to achieve the maximum of erasure with the minimum of recomplication.

A man whom I do not know was to meet me as soon as I got off the train, if everything hadn’t gone wrong. A man with a suitcase on wheels, exactly like mine, empty. The two suitcases would bump into each other as if accidentally in the bustle of travelers on the platform, between one train and another. An event that can happen by chance, but there would have been a password that that man would have said to me, a comment on the headline of the newspaper sticking out of my pocket, on the results of the horse races. “Ah, Zeno of Elea came in first!” And at the same time we would disentangle our suitcases, shifting the metal poles, perhaps also exchanging some remarks about horses, forecasts, odds; and we would then go off toward different trains, each pushing his suitcase in his own direction. No one would have noticed, but I would have been left with the other man’s suitcase and he would have taken away mine.

In an existence like mine forecasts could not be made: I never know what could happen to me in the next half hour, I can’t imagine a life all made up of minimal alternatives, carefully circumscribed, on which bets can be made: either this or that.

“The thing I’d like most in the world is to make clocks run backward.”

I say; or, rather, it isn’t clear whether I really say it or would like to say it or whether the author interprets in this way the half sentence I am muttering.

You are quick to catch the author’s intentions and nothing escapes you. But, at the same time, you also feel a certain dismay; just when you were beginning to grow truly interested, at this very point the author feels called upon to display one of those virtuoso tricks so customary in modern writing, repeating a paragraph word for word. Did you say paragraph? Why, it’s a whole page; you make the comparison, he hasn’t changed even a comma. And as you continue, what develops? Nothing: the narration is repeated, identical to the pages you have read!

You fling the book on the floor, you would hurl it out of the window, even out of the closed window, through the slats of the Venetian blinds; let them shred its incongruous quires, let sentences, words, morphemes, phonemes gush forth, beyond recomposition into discourse; through the panes, and if they are of unbreakable glass so much the better, hurl the book and reduce it to photons, undulatory vibrations, polarized spectra; through the wall, let the book crumble into molecules and atoms passing between atom and atom of the reinforced concrete, breaking up into electrons, neutrons, neutrinos, elementary particles more and more minute; through the telephone wires, let it be reduced to electronic impulses, into flow of information, shaken by redundancies and noises, and let it be degraded into a swirling entropy. You would like to throw it out of the house, out of the block, beyond the neighborhood, beyond the city limits, beyond the state confines, beyond the regional administration, beyond the national community, beyond the Common Market, beyond Western culture, beyond the continental shelf, beyond the atmosphere, the biosphere, the stratosphere, the field of gravity, the solar system, the galaxy, the cumulus of galaxies, to succeed in hurling it beyond the point the galaxies have reached in their expansion, where space-time has not yet arrived, where it would be received by nonbeing, or, rather, the not-being which has never been and will never be, to be lost in the most absolutely guaranteed undeniable negativity. Merely what it deserves, neither more nor less.

The next day, as soon as you have a free moment, you run to the bookshop, you enter, holding the book already opened, pointing your finger at a page, as if that alone were enough to make clear the general disarray. “You know what you sold me? . .. Look here.. .. Just when it was getting interesting…” The bookseller maintains his composure. “Ah, you, too? I’ve had several complaints already. And only this morning I received a form letter from the publisher. You see? ‘In the distribution of the latest works on our list a part of the edition of the volume If on a winter’s night a traveler by Italo Calvino has proved defective and must be withdrawn from circulation.

You cut your way through your reading as if through a dense forest.

“What do you read, then?”
“Nothing. I’ve become so accustomed to not reading that I don’t even read what appears before my eyes. It’s not easy:
they teach us to read as children, and for the rest of our lives we remain the slaves of all the written stuff they fling in
front of us. I may have had to make some effort myself, at first, to learn not to read, but now it comes quite naturally
to me. The secret is not refusing to look at the written words. On the contrary, you must look at them, intensely, until
they disappear.”

It is my relationship with my life, consisting of things never concluded and half erased, that the subject of seashells forces me to contemplate.

Do you want to demonstrate that the living also have a wordless language, with which books cannot be written but
which can only be lived, second by second, which cannot be recorded or remembered?

Cimmerian books are all unfinished, because they continue beyond … in the other language, in
the silent language to which all the words we believe we read refer.

Whatever it may be, this is a novel where, once you have got into it, you want to go forward, without stopping


Without fear of wind or vertigo

“The extraterrestrials can’t say things directly. They have to express themselves in an indirect way, a figurative way—for example, through stories that arouse unusual emotions. This writer apparently has a good technique and a certain elasticity of ideas.”

“Why? Would you want me to read in your books only what you’re convinced of?” “What you want would be a passive way of reading, escapist and regressive,” Lotaria said. 

“Ludmil a insists it’s better not to know authors personally, because the real person never corresponds to the image you form of him from reading his books.” 

She (Lotaria) explained to me that a suitably programmed computer can read a novel in a few minutes and record the list of all the words contained in the text, in order of frequency.

The idea that Lotaria reads my books in this way creates some problems for me. Now, every time I write a word, I see it spun around by the electronic brain, ranked according to its frequency, next to other words whose identity I cannot know, and so I wonder how many times I have used it, I feel the whole responsibility of writing weigh on those isolated syllables, I try to imagine what conclusions can be drawn from the fact that I have used this word once or fifty times.

Perhaps instead of a book I could write lists of words, in alphabetical order, an avalanche of isolated words which expresses that truth I still do not know, and from which the computer, reversing its program, could construct the book, my book. 

Because writing always means hiding something in such a way that it then is discovered.

 “The only books I recognize as mine are those I must still write.” 

The Reader confined himself to a polite little smile, then turned grave again and said, “Mr. Flannery, I know who’s behind this business: it’s not the Japanese, it’s a certain Ermes Marana, who has started the whole thing from jealousy over a young woman whom you know, Ludmil a Vipiteno.”

“Why have you come to see me, then?” I replied. “Go to that gentleman and ask him how things stand.” I began to suspect that between the Reader and Ludmil a there was a bond, and this was enough to make my voice take on a hostile tone.

 I have pondered my last conversation with that Reader. Perhaps his reading is so intense that it consumes all the substance of the novel at the start, so nothing remains for the rest. This happens to me in writing: for some time now, every novel I begin writing is exhausted shortly after the beginning, as if I had already said everything I have to say.

I have had the idea of writing a novel composed only of beginnings of novels. The protagonist could be a Reader who is continually interrupted. The Reader buys the new novel A by the author Z. But it is a defective copy, he can’t go beyond the beginning…. He returns to the bookshop to have the volume exchanged… I could write it all in the second person: you, Reader … I could also introduce a young lady, the Other Reader, and a counterfeiter-translator, and an old writer who keeps a diary like this diary…. But I wouldn’t want the young lady Reader, in escaping the Counterfeiter, to end up in the arms of the Reader. I will see to it that the Reader sets out on the trail of the Counterfeiter, hiding in some very distant country, so the Writer can remain alone with the young lady, the Other Reader. To be sure, without a female character, the Reader’s journey would lose liveliness: he must encounter some other woman on his way. Perhaps the Other Reader could have a sister…. Actually, it seems the Reader really is about to leave. He will take with him On the carpet of leaves illuminated by the moon by Takakumi Ikoka, to read on his journey.

The breadth of the visual field and the auditory field allows the simultaneous recording of a much richer and more complex whole. The reader’s receptivity with respect to the collection of sensations that the novel wants to direct at him is found to be much reduced, first by the fact that his often hasty and absent reading does not catch or neglects a certain number of signals and intentions actually contained in the text, and second because there is always something essential that remains outside the written sentence; indeed, the things that the novel does not say are necessarily more numerous than those it does say, and only a special halo around what is written can give the illusion that you are reading also what is unwritten.

 You fasten your seatbelt. The plane is landing. To fly is the opposite of traveling: you cross a gap in space, you vanish into the void, you accept not being in any place for a duration that is itself a kind of void in time; then you reappear, in a place and in a moment with no relation to the where and the when in which you vanished.

 He was the sort of man who, no matter what he had won during the night, had already lost it at dawn.

As long as I know there exists in the world someone who does tricks only for the love of the trick, as long as I know there is a woman who loves reading for reading’s sake, I can convince myself that the world continues…. And every evening I, too, abandon myself to reading, like that distant unknown woman..

The world is so complicated, tangled, and overloaded that to see into it with any clarity you must prune and prune.

I keep meeting people the sight of whom, for various reasons, is unpleasant to me: my superiors, because they remind me of my inferior position; my inferiors, because I hate to feel possessed of an authority I consider petty, as petty as the envy, servility, and bitterness it inspires.

The world will begin again the way we want it….nothingness is stronger and has occupied the whole earth…..The world is reduced to a sheet of paper on which nothing can be written except abstract words, as if all concrete nouns were finished;

You crane your neck to left and right, to peek at the others’ books. Who knows? One of these people may be reading one of the books you are looking for.

“Don’t be amazed if you see my eyes always wandering. In fact, this is my way of reading, and it is only in this way that reading proves fruitful for me. If a book truly interests me, I cannot follow it for more than a few lines before my mind, having seized on a thought that the text suggests to it, or a feeling, or a question, or an image, goes off on a tangent and springs from thought to thought, from image to image, in an itinerary of reasonings and fantasies that I feel the need to pursue to the end, moving away from the book until I have lost sight of it. The stimulus of reading is indispensable to me, and of meaty reading, even if, of every book, I manage to read no more than a few pages. But those few pages already enclose for me whole universes, which I can never exhaust.”

This is why my attention, in contrast to what you, sir, were saying, cannot be detached from the written lines even for an instant. I must not be distracted if I do not wish to miss some valuable clue. Every time I come upon one of these clumps of meaning I must go on digging around to see if the nugget extends into a vein. This is why my reading has no end: I read and reread, each urne seeking the confirmation  of a new discovery among the folds of the sentences.

“I, too, feel the need to reread the books I have already read,” a third reader says, “but at every rereading I seem to be reading a new book, for the first time. Is it I who keep changing and seeing new things of which I was not previously aware? Or is reading a construction that assumes form, assembling a great number of variables, and therefore something that cannot be repeated twice according to the same pattern? Every time I seek to relive the emotion of a previous reading, I experience different and unexpected impressions, and do not find again those of before. At certain moments it seems to me that between one reading and the next there is a progression: in the sense, for example, of penetrating further into the spirit of the text, or of increasing my critical detachment. At other moments, on the contrary, I seem to retain the memory of the readings of a single book one next to another, enthusiastic or cold or hostile, scattered in time without a perspective, without a thread that ties them together. The conclusion I have reached is that reading is an operation without object; or that its true object is itself. The book is an accessory aid, or even a pretext.”

For years I have been coming to this library, and I explore it volume by volume, shelf by shelf, but I could demonstrate to you that I have done nothing but continue the reading of a single book.”

In my readings I do nothing but seek that book read in my childhood, but what I remember of it is too little to enable me to find it again.

“The moment that counts most for me is the one that precedes reading. At times a title is enough to kindle in me the desire for a book that perhaps does not exist. At times it is the incipitof the book, the first sentences…. In other words: if you need little to set the imagination going, I require even less: the promise of reading is enough.”

If on a winter’s night a traveler, outside the town of Malbork, leaning from the steep slope without fear of wind or vertigo, looks down in the gathering shadow in a network of lines that enlace, in a network of lines that intersect, on the carpet of leaves illuminated by the moon around an empty grave— What story down there awaits its end?— he asks, anxious to hear the story.”

“But, look here, there’s a misunderstanding,” you try to warn him. “This isn’t a book… these are only titles … The Traveler…”

The seventh reader interrupts you: “Do you believe that every story must have a beginning and an end? In ancient times a story could end only in two ways: having passed all the tests, the hero and the heroine married, or else they died. The ultimate meaning to which all stories refer has two faces: the continuity of life, the inevitability of death.” You stop for a moment to reflect on these words. Then, in a flash, you decide you want to marry Ludmila. Now you are man and wife, Reader and Reader. A great double bed receives your paral ell readings. Ludmil a closes her book, turns off her light, puts her head back against the pillow, and says, “Turn off your light, too. Aren’t you tired of reading?” And you say, “Just a moment, I’ve almost finished If on a winter’s night a traveller by Italo Calvino.”


Insuportabila usuratate a fiintei, Milan Kundera ♥♥♥♥

PARTEA INTAI: Usuratatea si greutatea

In aceasta lume totul e dinainte iertat si in consecinta totul e ingaduit cu cinism.

Daca eterna revenire estepovara cea mai grea, atunci vietile noastre proiectate pe acest fundal pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor.

Dar este intr-adevar greutatea cumplita si usuratatea frumoasa?

Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne intoarcem sub ea, ne lipeste de pamant.Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat e mai reala si mai adevarata.

In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta uman sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative.

Parmenide a raspuns: usorul e pozitiv, greul e negativ. A avut dreptate sau nu? Aceasta-i intrebarea.Un singur lucru e sigur: contradictia greu-usor este cea mai misterioasa si cea mai plina de  semnificatii dintre toate contradictiile.

Dar era intr-adeva dragostea? Sentimentul ca voia sa moara alaturi de ea era de buna seama excesiv:  o vedea atunci pentru a 2-a oara in viata lui. Nu era asta mai curand reactia isterica a unui om care dandu-si seama in adancul sufletului lui de incapacitatea sa de a iubi , a inceput sa simuleze pt sine comedia dragostei? In acelasi timp,  subconstientul sau era atat de las, incat o alegea pt comedia sa tocmai pe aceasta  biata chelnerita de provincie care practic n-avea nicio sansa de a patrunde in viata lui.

Omul nu poate sti niciodata ce trebuie sa vrea, intrucat nu are decat o singura viata si n-are cum sa o compare cu niste vieti anterioare, nici s-o corecteze in niste vieti ulterioare. (Tomas)

Nu exista o posibilitate de a afla care hotarare e mai buna intrucat nu exista un termen de comparatie. Omul traieste totul pe loc pt intaia oara fara niciun fel de pregatire, ca un actor care ar intra in scena si ar juca, fara sa fi repetat vreodata. Dar ce valoare poate avea viata, daca prima repetitie a vietii e insasi viata? De aceea viata se asemana intotdeauna cu o schita. Dar nici ,,schita,, nu e cuv potrivit, caci schita e intotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregatirea unui tablou, in timp ce schita vietii noastre e o chita a nimicului, un concept fara tablou. ,, Einmal ist keinmal.,, (proverb german), o data nu inseamna nimic, e ca si cand nu s-ar fi intamplat niciodata. Daca nu poti trai decat o singura viata, e ca si cand n-ai trai deloc.

Tomas nu-si dadea seama atunci ca metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joaca. Dragostea se poate naste dintr-o singura metafora.

Pt a avea certitudinea ca prieteia erotica nu va ceda niciodata in fata agresivitatii amoroase, se intalnea cu fiecare dintrea amantele sale permanente la intervale de timp f lungi.Considera perfecta aceasta metoda pe care o lauda si o raspandea printre amicii sai: ,,Tb respectata cu strictete regula de 3.Te poti vedea cu aceeasi femeie la itervale f apropiate dar in aceast caz, niciodata mai mult de 3 ori. Sau poti avea legaturi cu ea ani indelungati, dar numai cu conditia ca intre fiecare intalnire sa treaca cel putin 3 saptamani.,,

Si Tomas isi spuse in sinea lui:  sa faci dragoste cu o femeie si sa  dormi cu ea in acelasi pat – iata 2 pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii.Dragostea nu se manifesta prin dorinta de a face dragoste ( aceasta dorinta se aplica la un nr  nesfarsit de femei), ci prin dorinta somnului in 2 (dorinta ce se refera la o singura femeie).

,,As vrea sa fac dragoste cu tine in atelierul meu ca pe o scena de teatru in fata unor spectatori, carora nu le-ar fi ingaduit sa se apropie de noi. Dar nici sa ne scape din priviri n-ar putea.,, (Sabina, pictorita).

Nu era consecvent: odata isi tagaduia infidelitatea, alta data o justifica.

Cel care doreste sa paraseasca locul in care traieste nu e un om fericit.

Avea in urma sa 7 ani de viata cu Tereza si facea  acum constatarea  ca acesti ani  erau mai frumosi in amintire decat  in clipele care i-a trait.

Traise 7 ani priponit de Tereza si fiecare pas al sau era urmarit de ochii Terezei. Se simtea de parca i-ar fi atarnat de picioare niste bile grele de fier.. Acum, pe neasteptate, pasul lui devenise mult mai usor.Avea senzatia ca pluteste. Ajunsese in campul magic al lui Parmenide: se bucura de dulcea usuratate a fiintei.

Spre deosebire de Parmenide, greul era pt Beethoven, de buna seama, un lucru pozitiv. ,, Der schwer gefasste Entschluss.,,, decizia luata cu greutate e asociata cu vocea destinului (,,Es muss sein!,,); greutatea, necesitatea si valoarea sunt 3 notiuni legate intre ele, intrinsec. Tot ce-i necesar e greu, iar valoros e tot ce are greutate.

Maretia omului consta pt noi in faptul ca-si poarta destinul  asa cum purta Atlas pe umerii sai bolta cereasca. Eroul lui Beethoven e  un halterofil ridicator de greutati metafizice.

Dorinta de a se arunca in bratele Terezei disparuse cu desavarsire. Acum i se parea ca stateau fata in fata, in mijlocul unei vaste campii inzapezite, si tremurau amandoi de frig.

In afara iubirii sale realizate cu Tomas, mai exista in imensul posibilului un nr infinit de iubiri, nerealizate, cu alti barbati.


PARTEA A 2-A: Trupul si sufletul

Cel care nu are grija de trupul sau devine mult mai usor o victima a acestuia.

Fireste astazi trupul a incetat sa mai fie un mister; acum stim ca bataile din piept inseamna inima, si nasul nu-i altceva decat capatul unui tub ce  rasare din trup  ca sa aduca oxigenul in plamani. Iar fata nu-i decat un tablou de bord, in care se rasfrang toate mecanismele trupului:  digestia, vazul, auzul, respiratia, gandirea.

Intregul univers nu-i decat un urias lagar de concentrare al unor trupuri ce se aseamana intre ele ca 2 picaturi de apa si ale caror suflete sunt invizibile.

Numai intamplarea ne poate aparea ca un mesaj. Tot ce se petrece ca o necesitate, tot ce e asteptat si se  repeta zi de zi nu-i decat un lucru mut.Numai intamplarea ne spune ceva. Iar noi ne straduim sa citim in ea asa cum citesc tigancile in figurile desenate de  zatul cafelei pe fundul cestii.

Plina de asemenea vraji e intamplarea, nicidecum necesitatea.. Ca o dragoste sa ramana de neuitat, intamplarile tb sa se adune in jurul ei, ca pasarile, coborand din zbor, pe umerii Sf Frncisc de Assisi.

Se temea de venirea noptii, se temea de visele ei. Viata ei era taiata in doua.Noaptea si ziua isi disputau puterea asupra ei.

Cel ce tinde sa urce mereu mai sus, tb sa se astepte ca intr-o buna zi, sa-l cuprinda ameteala. Ameteala e altceva decat teama de a cadea. E vocea golului de sub noi care ne atrage, ne ispiteste, trezind in noi dorinta caderii, careia ne impotrivim apoi cu teama.

In fata era minciuna inteligibila, iar in spate adevarul neintelegibil.

-Ce vrei sa fac pt tine?

-Vreau sa fii batran. Cu 10 ani mai batran. Cu 20…

Prin asta voia sa spuna: vreau sa fii slab.Sa fii la fel de slab ca mine.

Cel ce traieste printre straini se misca intr-un spatiu vid, deasupra pamantului, fara acea plasa de protectie pe care i-o intinde oricarei fiinte umane propria-i tara, unde se afla familia sa, colegii sai, prietenii sai si unde se face lesne inteles in limba pe care o cunoaste din copilarie.

Avea chef sa distruga cu brutalitate tot trecutul ultimilor 7 ani.Acesta era vertijul.Dorinta insurmontabila, ametitoare, de a cadea.Am mai putea numi vertijul ,,betia slabiciunii,,.Ne dam seama de slabiciunea noastra si nu vrem sa-i opunem rezistenta, ci dimpotriva sa ne predam.Ne imbatam de propria slabiciune, vrem sa fim si mai slabi., sa cadem in plina strada sub privirile tuturor, vrem sa fim pe jos si chiar mai jos decat jos.


PARTEA A 3-A:  Cuvinte neintelese

Intelegeau amandoi cu exactitate semnificatia logica a cuvintelor pe care si le spuneau, dar fara sa auda murmurul raului semantic ce curgea prin aceste cuvinte. (…) Gestul era pt el un gest pur si simplu, neinteligibil, care avea darul sa-l descumpaneasca prin absenta semnificatiei. Atat timp cat oamenii sunt mai mult sau mai putin tineri si partitura muzicala a vietii lor se afla abia la primele masuri, acestia pot s-o scrie impreuna si sa-i schimbe motivele, dar atunci cand se intalnesc la o varsta mai coapta, partitura lor muzicala e mai mult sau mai putin terminata si fiecare cuvant, fiecare obiect semnifica altceva in compozitia fiecaruia in parte. Daca ar fi sa reiau toate discutiile dintre Sabina si Franz, as putea alcatui din neintelegerile lor un dictionar voluminos.

Fidelitatea confera unitate vietii noastre, care altfel,  s-ar risipi in mii de impresii efemere.

Sabina: ,, Nu imi place muzica. Poate daca as trai in alta epoca…si se gandeste la epoca lui Johann Sebastian Bach, cd muzica semana cu un trandafir inflorit pe imensa campie insapezita a tacerii.

Muzica era negatia frazelor, muzica era anticuvantul.

Inaintea dispariliei totale de pe fata pamintului, frumuselea va mai exista citeva clipe, ca o eroare. Frumusetea ca eroaree ultimul stadiu al istoriei frumusetii.

A trai in adevar, a nu minti pe nimeni, nici ec sine, e posibi doar cuconditia de a trai fara public. Din clipa in care exis un martor al comportamentului nostru, ne adaptam, vrind-nevrind ochilor care ne privesc, si nimic din ceca ce facem nu e autentic. A avea un public, a te gindi la acest public inseamna a trai in minciuna.

La Paris mornintele sunt atit de adinci, pe cit de inalte sunt casele.

Si-i pare rau ca a fost atit de nerabdatoare. Daca ar fi ramas impreuna mai multa vreme, ar fi inceput, eventual, sa inteleaga, incetul cu incetul, cuvintele pe care Ie rosteau. Vocabularele lor s-ar fi apropiat incetisor si eu sfiala unul de celalalt, ca niste indragostiti timizi, iar muzica lor, a fiecaruia in parte, ar fi inceput sa se contopeasca. Acum insa e pre a tirziu. Da, e prea tirziu.

Si pentru o femeie ce nu cunoaste astimparul, ideea de a se opri definitiv din cursa sa e de-a dreptul insuportabila.


PARTEA A 4-A: Trupul si sufletul

Cochetaria este o promisiune fara garantie a impreunarii sexuale.

Daca pentru alte femei cochetaria este o a doua natura,o0 rutina lipsita de orice semnificatie, pentru Tereza e, de-acum incolo, o zona de investigatii importante, ce trebuie s-o faca sa descopere si s-o invete ce poate. Dar tocmai pentru faptul de a fi atat de importanta siatat de grava. cochetaria ei e lipsita de orice usuratate, e fortata, voita, excesiva.

Dragostea lor e o ciudata arhitectura asimetridica ce se sprijina pe certitudinea absoluta a fidelitatii Terezei, asa cum se sprijina un palat gigantic pe o singura coloana de sustinere.


PARTEA A 5-A: Usuratatea si greutatea

In epoca moderna o idee nu poate fi retracta, ea poate fi cel mult combatuta, nicidecum retractata. Si intrucit. scumpe coleg, a retracta o idee e un lucru imposibil, pur verbal, formal.

De aceea nutreau fata de lasi o dragoste ascunsa: fara acestia, barbatia lor n-ar fi fost decat un efort banal si inutil, ce n-ar fi starnit admiratia nimanui.

Acum insa, Tomas se afla (pentru prima oara in viata lui) intr-o situatie in care asupra sa erau atintite mai multe priviri decat era in stare sa inregistreze.


PARTEA A 6-A: Marele mars

Fiul lui Stalin n-a avut parte de o viata uoara.Tatal sau il zamislest cu o femeie pe care, potrivit tuturor indiciilor, a impusat-o cu mina lui. Asadar, tinarul Stalin era fiul lui Dumnezeu. (caci tatal sau era venerat ca un dumnezeu) si, totodata, repudiat de acesta. Oamenii ii stiau de frica si friea lor era de doua ori indreptatita: putea sa Ie faca rau cu puterea sa (era, totusi, fiul lui Stalin) si, deopotriva, cu amicitia sa (tatal putea sa-I pedepseasdi oricind, fara sa pregete, pe prietenul fiului repudiat.) Damnatiunea si privilegiul, norocul si nenorocirea, nimeni n-a simtit mai concret ca fiul lui Stalin cit de substituibile sunt aceste contradictii si cit de scurta e caIea dintre cei doi poli ai existentei umane.

In Paradis exista voluptatea, nicidecum excitatia.

Alunci cand vorbeste inima, obiectia ratiunii e un act de necuviinta.

Si din nou ii raspunse tacerea muta, transformind deodata depresia lui Franz intr-o furie salbatica. Se afla la citiva pasi de podul ce despartea Thailanda de Cambodgia si fu cuprins pe neasteptate de dorinta netarmurita sa se napusteasdi intr-acolo sa strige spre cer niste injuraturi cumplite si sa moara in vacarmul asurzitor al canonadelor. Aceasta subita dorinta a pasnicuiui Franz ne aduce aminte de ceva: da, ne aduce aminte de fiul lui Stalin care a fugit sa se spinzure de firele de sarma ghimpata indircate cu electricitate, fiindca nu era in stare sa suporte vederea celor doi poli ai existentei umane apropiindu-se unul de altul, gata sa se atinga, facind astfel sa nu mai exisle nici o deosebire intre nobil si abject, intre inger si musca, intre Dumnezeu si cacat.

“We all need someone to look at us. we can be divided into four categories according to the kind of look we wish to live under. the first category longs for the look of an infinite number of anonymous eyes, in other words, for the look of the public. the second category is made up of people who have a vital need to be looked at by many known eyes. they are the tireless hosts of cocktail parties and dinners. they are happier than the people in the first category, who, when they lose their public, have the feeling that the lights have gone out in the room of their lives. this happens to nearly all of them sooner or later. people in the second category, on the other hand, can always come up with the eyes they need. then there is the third category, the category of people who need to be constantly before the eyes of the person they love. their situation is as dangerous as the situation of people in the first category. one day the eyes of their beloved will close, and the room will go dark. and finally there is the fourth category, the rarest, the category of people who live in the imaginary eyes of those who are not present. they are the dreamers.”

Pe piatra funerara, deasupra numelui tatalui sau, fu gravata la cererea lui, urmatoarea inseriptie: A vrut imparatia Domnului pe pamant.

<Dupa o lunga ratacire, intoarcere>, se poate citi pe monumentul funerar al visatorului Franz.

Inainte de a cadea pradauitarii, vom fi transformati in kitsch. Kitschul e statia de legatura inlre fiinta si uitare.

PARTEA A 7-A: Surasul lui Karenin.

Omenirea paraziteaza pe seama vacilor, asa cum paraziteaza tenia pe seama omului: s-a lipit de ugerul ei ca o lipitoare. Omul e parazitul vacii.

Tomas intra pe virfuri in odaita in care zacea Karenin. Dar Tereza nu voia sa-I lase singur cu el. Se aplecau amindoi deasupra bietului animal, fiecare din alta parte. Aceasta miscare comuna nu insemna un gest de impacare. Dimpotriva. Fiecare era singur. Tereza cu cainele ei, Tomas cu cainele lui. Mi-e teama sa nu ramina asa cu el pina in ultima clipa, despartiti unul de altul, fiecare eu singuratatea sa.

Era cu neputina sa nu dea crezare sinceritatii gla·sului sau. Si din nou ii veni in minte scena din dupa-amiaza aceea: Tomas reparind roata camionului, si ea descoperindu-i imbatrinirea. In ceea ce o privea, ajunsese acolo unde a vrut sa ajunga: isi dorise intotdeauna ca el sa imbatrineasca.

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger ♥♥♥♥♥

SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă.

Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevăat ―, dar avea genul acela de frumuseţ care-i făea pe păinţ, atunci cîd î vedeau poza î albumul de fotografii, săte îtrebe: “Băatul ăsta cine-i?”

Tipii ăştia frumoşi, care se cred buricul pămîntului, te roagă tot timpul să le faci cîte un mare serviciu. Şi asta numai şi numai pentru că se iubesc la nebunie şi îşi închipuie că nu se poate să nu-i iubeşti şi tu şi că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!

Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte şi stînd aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîsleşte.

Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.

Aşa-i cu fetele. De cîte ori se întîmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te  îndrăgosteşti puţin de ele, şi  pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea.  Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.

De fapt, m -am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să  plîngă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o  unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste  tot,  chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodata.

New  York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la  nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist.

Unii caută zile întregi cîte un lucru pe care l -au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atît de mult, încît, dacă l -aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sînt laş decît într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l poc-neşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i -aş da unuia brînci pe fereastră sau i -aş tăia capul cu toporul decît să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atît să încasez ― deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere ―, dar ce mă sperie cînd mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amîndoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Cînd stai şi te gîndeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e.

Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămîneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburînd spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bînd apă la izvor, şi femeia indiană cu sînii goi ţesînd aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrîn sau, mă rog… nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certîndu-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lîngă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel ― nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.

Dacă fata-i frumoasă cînd vine la întîlnire, cine se mai sinchiseşte c-a întîrziat? Nimeni.

Şi am un rîs foarte zgomotos şi cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întîmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aş apleca spre mine şi mi -aş spune să tac naibii din gură.

― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea…
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse
Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E “Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară”. Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în  mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m -ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

Âsta-i un lucru care mă enervează cumplit ― cînd cineva spune că-i gata cafeaua şi de fapt nu e.

“Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei”. – Wilhelm Stekel

Un milion de ani dac-ai avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.

Voi avea o regulă, nimeni din cei   care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.


Comin’ Thro’ the Rye” is a poem written in 1782 by Robert Burns (1759–1796).It is well known as a traditional children’s song.

O, Jenny’s a’ weet,poor body,
Jenny’s seldom dry:
She draigl’t a’ her petticoatie,
Comin thro’ the rye!

Comin thro’ the rye, poor body,
Comin thro’ the rye,
She draigl’t a’ her petticoatie,
Comin thro’ the rye!

Gin a body meet a body
Comin thro’ the rye,
Gin a body kiss a body,
Need a body cry?


Gin a body meet a body
Comin thro’ the glen,
Gin a body kiss a body,
Need the warl’ken?


Gin a body meet a body
Comin thro’ the grain;
Gin a body kiss a body,
The thing’s a body’s ain.


Ilka lassie has her laddie,
Nane, they say, ha’e I
Yet all the lads they smile on me,
When comin’ thro’ the rye.

Le Grand Sommeil – Raymond Chandler (The Big Sleep) ♥♥

Le détective privé Philip Marlowe est engagé par le général Sternwood, un riche paraplégique, pour résoudre une affaire de chantage dont il est victime de la part d’Arthur Gwynn Geiger, un bouquiniste qui est intimement lié à sa fille Carmen. Avant son départ, Marlowe est interpellé par Vivian, la seconde fille du général, qui pense qu’il a été engagé pour retrouver son mari, Rusty Regan, disparu depuis un mois. Marlowe prend Geiger en filature, découvre que celui-ci est impliqué dans la pornographie, mais finit par le retrouver mort chez lui, avec Carmen nue et droguée. Quand il revient sur les lieux après avoir mis Carmen en sureté, le corps a disparu. Marlowe commence alors une enquête qui va s’avérer très complexe.


Private investigator Philip Marlowe is called to the home of wealthy, elderly General Sternwood. He wants Marlowe to deal with a blackmail attempt by a bookseller named Arthur Geiger on his wild young daughter Carmen. She had previously been blackmailed by a Joe Brody. Sternwood mentions his other, older daughter Vivian, who is in a loveless marriage with a man named Rusty Regan, who has disappeared. On Marlowe’s way out, Vivian wonders if he was hired to find Regan, but Marlowe won’t say.

Marlowe investigates Geiger’s bookstore and determines it is a pornography lending library. He follows Geiger home, stakes out his house, and sees Carmen Sternwood enter. Later, he hears a scream followed by gunshots and two cars speeding away. He rushes in to find Geiger dead and Carmen drugged and naked in front of an empty camera. He takes her home, but when he returns, Geiger’s body is gone and he quickly leaves. The next day, the police call him and let him know the Sternwoods’ car was found driven off a pier with their chauffeur dead inside. It appears that he was hit before the car entered the water. The police also ask if Marlowe is looking for Regan.

Marlowe stakes out the bookstore and sees its inventory being moved to Joe Brody’s home. Vivian comes to his office and says Carmen is now being blackmailed with the nude photos from last night. She also mentions going gambling at the casino of Eddie Mars, and volunteers that Eddie’s wife Mona ran off with Rusty. Marlowe revisits Geiger’s house and finds Carmen trying to get in. They look for the photos but she plays dumb about the night before. Eddie Mars suddenly enters; he says he is Geiger’s landlord and is looking for him. Mars demands to know why Marlowe is there, but Marlowe is unfazed and states he is no threat to Mars.

Marlowe goes to Brody’s home and finds him with Agnes, the bookstore’s clerk. He tells them he knows they are taking over the lending library and blackmailing Carmen with the nude photos. Carmen forces her way in with a gun and demands the photos, but Marlowe takes her gun and makes her leave. Marlowe interrogates Brody further and pieces together the full story: Geiger was blackmailing Carmen and the family driver didn’t like it, so he sneaked in, killed him, and took the film of Carmen. Brody was staking out the house too and pursued the driver, stole the film, and hit him and possibly pushed the car off the pier. Suddenly the doorbell rings and Brody is shot dead; Marlowe gives chase and catches Geiger’s male lover, who shot Brody thinking he killed Geiger. He had also hidden Geiger’s body so he could remove his own belongings before the police could get wind of the murder.

The case is now over, but Marlowe is nagged by Regan’s disappearance. The police accept that he simply ran off with Mona Mars, since she is also missing and Eddie Mars wouldn’t risk committing a murder where he’d be the obvious suspect. Mars calls Marlowe to his casino, and seems to be nonchalant about everything. Vivian is also there, and Marlowe senses something between her and Mars. He drives her home and she tries to seduce him, but he rejects her advances. When he gets home, he finds Carmen has sneaked into his bed, and he rejects her, too.

A man named Harry Jones, who is Agnes’s new partner, approaches Marlowe and offers to sell him the location of Mona Mars. Marlowe plans to meet him later, but Mars’s deadly henchman Canino is suspicious of Jones and Agnes’s intentions and kills Jones first. Marlowe manages to meet Agnes anyway and receive the information. He goes to the location, a repair shop with home in back, but Canino jumps him and knocks him out. When he awakens, he is tied up and Mona Mars is there with him. She says she hasn’t seen Rusty in months; she only hid out to help Eddie, and insists he didn’t kill Rusty. She frees him and he shoots and kills Canino.

The next day, Marlowe visits General Sternwood, who is still curious about Rusty’s whereabouts. On the way out, Marlowe returns Carmen’s gun to her, and she asks him to teach her how to shoot. They go to an abandoned field, where she tries to kill him, but he has loaded the gun with blanks. Marlowe brings her back and tells Vivian he has guessed the truth: Carmen came on to Rusty and he refused her, so she killed him. Eddie Mars, who had been backing Geiger, helped Vivian conceal it by inventing a story about his wife running off with Rusty, and then began blackmailing her himself. Vivian says she did it to protect her father, and promises to have Carmen institutionalized.

Picnic la marginea drumului – Arkadi şi Boris Strugațki ♥♥♥♥♥

Povestea se învârte în jurul lui Redrick „Red” Schuhart, o Călăuză (cuvântul inventat de autori este Stalker) dură și cu experiență, care a condus și a supraviețuit în mai multe expediții într-o Zonă, colectând obiecte valoroase (numite „Swag”) pentru profit. În cele din urmă Red devine angajat ca laborant asistent la Institutul Internațional al Culturilor Extraterestre, aproape de marginea Zonei din Canada. Institutul studiază elementele recuperate din Zonă și încercă să propună unele teorii cu privire la Vizită. Red, împreună cu prietenul său de la Institut, intră în mod legal în Zonă pentru a recupera un anume artefact. Prietenul său este ucis din cauza acelui artefact, lucru care îl va împinge și mai tare în alcoolism și depresie.

Guta, iubita lui Red este însărcinată și decide să păstreze copilul. Expedițiile călăuzelor devin tot mai frecvente în Zone și provocă numeroase mutații la copii. Guta dă naștere unei fete frumoase, fericită și inteligentă. O clonă a tatălui mort al lui Red se întoarce de la cimitir, acum situat în interiorul zonei, existând mai multe cazuri similare. Fiica lui Red, inițial o fată normală, fericită, devine tot mai izolată în timp ce evoluează într-o creatură ciudată, care seamănă cu o maimuță cu blană, și care țipă prin somn.

Red merge pentru ultima oară în Zonă după Globul de Aur care să-i îndeplinească dorința ca fata lui să revină normală. El are o hartă ca să ajungă în siguranță la Sferă, hartă dăruită de tatăl lui clonat care se alătură expediției. Pentru ca globul să fie luat în siguranță trebuie mai întâi dezactivat fenomenul de polizare a cărnii prin sacrificiul unui om, urmând ca al doilea să ia Globul. Red urmează să-l sacrifice pe însoțitorul lui, care era mai tânăr ca el. După ce ajung la Glob, supraviețuind multor obstacole, tânărul se repede înainte spre Globul de Aur rugându-se la ea pentru „fericire la toată lumea, libertate și nimeni să nu fie nemulțumit!”. Cartea se termină fără ca cititorul să afle dacă Globul de Aur a îndeplinit dorința sau l-a ucis pe Red.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, Alain de Botton ♥

Acest mic volum cuprinde câteva povestiri-eseuri, care, după cum promite coperta, oferă o scurtă ieșire din ficțiune și un plonjon în cotidian. Să vorbim acum puțin despre fiecare dintre aceste eseuri.

1. Despre plăcerile tristeții

Probabil cărțile triste ne consolează cel mai bine când suntem triști și, la fel, pozele cu benzinării pustii, pe care ar trebui să le agățăm pe pereți când nu avem de cine ne atașa sau pe cine iubi.

Eseul începe cu o evocare a picturilor lui Edward Hopper, imagini cu care am rămas pe tot parcursul cărții. Tratează nevoia oamenilor de a-și desfășura tristețea și singurătatea în spații publice și impersonale (hoteluri, restaurante de la șosea, baruri sau benzinării), populate de oameni la fel de singuri, ca într-o comuniune a solitudinii, ca într-o împreunare a individualității și a izolării în grup. Vorbește și despre caracterul introspectiv al călătoriilor (cu precădere ale celor cu trenul), pe parcursul cărora, în timp ce îți fixezi privirea pe imaginile schimbătoare pe care ți le oferă fereastra, te adâncești în gânduri și amintiri. Ideea principală a eseului este aceea că spațiile nefamiliare te aduc cel mai aproape de adevărata ta persoană.

2. Despre mersul la aeroport

Când suntem triști și plictisiți la noi acasă, unul dintre locurile mai bune spre care ne putem îndrepta este aeroportul. Nu ca să zburăm – nu există o cale mai rapidă de a detesta un aeroport decât să trebuiască să-l folosești – , ci, mai degrabă, ca să-l admirăm ca pe un tablou sau, mai exact, ca pe un spectacol de balet.

Despre mobilitate, simboluri ale lumescului, urme ale teritoriilor străbătute, agitație, grandoare, lumea văzută de sus, nimicnicia oamenilor, volatilitate, comprimare și diferite lecții de perspectivă.

3. Despre autenticitate

Deși eul autentic presupune ca premisă capacitatea de a dobândi o identitate stabilă indiferent de companie, seara s-a transformat într-o încercare neautentică de a ma regăsi și modela după dorințele Chloei.

O expertiză a unei prime întâlniri între un bărbat și o femeie. Despre întrebări, sentimente de inferioritate, nesiguranță, confuzie, minciuni și exagerări, seducție, lipsă de tact, așteptări și ciocolată. In esență, despre tipicul oricărei prime întâlniri, despre dorința de a fi plăcut și dificultatea legării unei conversații.

4. Despre muncă și fericire

Dacă fericirea în muncă e acum atât de greu de obținut, acest lucru se întâmplă pentru că pretențiile noastre au depășit într-un mod atât de dramatic realitatea.

O scurtă istorie a percepției umane în ceea ce privește munca. De la Platon la Michelangelo și de la Rousseau și Thomas Jefferson la Marx. Despre așteptări, nevoi, satisfacții, eșecuri și fericire.

5. Despre mersul la Grădina Zoologică

O grădină zoologică te tulbură pentru că, simultan, face ca animalele să pară mai omenești, iar oamenii, mai animalici.

Observații din timpul unei vizite la o gradină zoologică. Despre caracteristicile neobișnuite ale animalelor, despre adaptare și transformare.

6. Despre bărbații singuri

Abia când ne aflăm în străfundurile singurătății, nederanjați de muncă sau prieteni, suntem în poziția de a înțelege natura și necesitatea dragostei.

Despre cât de puțin ai nevoie pentru a te îndrăgosti, de o necunoscută din tren, care citește un raport de companie și soarbe suc de mere dintr-o cutie de carton. Depre imaginație, reverie și planuri de viitor.

7. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare

Lecția deosebită pe care Zürich-ul o oferă lumii stă în capacitatea lui de a ne aminti cât de imaginativ și uman este să ceri unui oraș să nu fie decât plictisitor și burghez.

In acest caz, despre farmecul Zürich-ului, orașul natal al scriitorului. Despre burghezie, dimensiunea fermecătoare a lucrurilor banale, arta lui Peter De Hooch și liniștea orașelor mici.

8. Despre scris (și păstrăvi)

Un paradox al cărților celorlalți e că, deseori, spun mai mult despre propria noastră viața decât am fost în stare să ne dăm seama singuri.

Despre relatări, valoarea cărților mari, rochia albastră a Virginiei Woolf, cuvinte și conștiință.

9. Despre comedie

O bună parte din ceea ce considerăm amuzant vizează situații ori sentimente cărora, în viața de zi cu zi, le facem fața cu jenă sau rușine.

Despre caricaturi, bufoni, umor, critică și regele Louis-Philippe al Franței.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare este așadar, o carte despre cotidian, despre noi toți, despre gânduri și probleme banale, privite însă analitic, dar nepărtinitor, și puse într-o lumină de unicitate și particularitate. Nu pune mari probleme, nu impresionează nici măcar prin vreo calitate extraordinară a scriiturii, însă ajunge acolo unde își propune să ajungă: în acel substrat profund al fiecăruia dintre noi, dincolo de aspectul pragmatic și imediat al nevoilor noastre; acolo unde ne permitem să ne lăsăm fascinați de căderea unei frunze într-o după-amiază de toamnă, sau de topirea cuburilor de zahăr într-o ceașcă de ceai negru. Pentru că am găsit în ea starea pe care o căutam, recomand această carte celor cărora le este la un moment dat greu să mai observe frumosul.

1984, George Orwell ♥♥♥♥♥

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să știe: te supraveghează clipă de clipă.

În afară de afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile, mai există și tele-ecranele, care neîncetat transmit și receptează simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit.

Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii.

Așa cum se întâmplă și în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946) valorile sunt răsturnate:

Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere

(vezi A.HuxleyA Brave New World soma – pastilele pentru visare, uitare)

Paralela cu Huxley poate continua și cu referire la modul în care se încearcă eliminarea sentimentelor – cel puțin a celor pozitive. (Unul dintre numeroasele exemple ar fi acela că Orwell vorbește despre „Liga Tineretului Anti-sex”, iar în romanul lui Huxley – apărut zece ani mai târziu, în 1958 – copiii nu se nășteau pe cale naturală, ci prin clonare).

Pentru un mai bun control al minții (celorlalți) până și limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acțiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minții și filozofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziția lui Orwell este evidentă: el pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de aceeași factură, au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărții, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, și este (într-o oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalți – indiferent că aceștia îmbrățișează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de nemulțumire.

Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara prolilor) ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.

Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – își întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă, Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărții lui Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic și viclean.

Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenție temei educației.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”.

În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia , dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.

Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele și cărțile de istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.

Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.

„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândește Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri neortodoxe.

Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca și în Sărbătoarea Țapului, unde Mario Vargas Llosa vorbește despre regimul Trujilio din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou în scaun și fața lui cenușie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneți Șefule? Dumnezeu mi-e martor… Știu bine că nu – îl liniști Trujillo. Și de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face și de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Știi bine că dacă mă furi și te descopăr că m-ai furat, te-aș da pe mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar așeza pe Tron și te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini. Chestiile astea sunt pe placul imaginației înfierbântate a șefului SIM și a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Și de-asta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, șefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali și eficienți, de-asta au prosperat și și-au înmulțit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o țară modernă și prosperă. Ai înțeles? Perfect Șefule – tresări încă o dată Constituționalistul Bețivan. Aveți perfectă dreptate. În schimb – continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Și ai fura și mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparține statului. Atunci chiar că ți-ai umple buzunarele”) (pp. 144-145).

În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își pierduse și el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenția lui – ca și un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină și articole pornografice editate și distribuite în acest scop de Partid).

Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuției cu bătrânul – e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele manuale școlare – erau prea senili pentru a-l putea lămuri.

Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul „Te iubesc” și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheați.

Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal: Ajunși într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință fizică” (Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pag. 154).

Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria față de Partid, după cum se spunea în școli) și permisă doar între soț și soție (cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă și cu instituția familiei. Ea este permisă, chiar încurajată – de asemenea dragostea părinților față de copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).

Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci.

La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură că Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși. (Cartea Teorie și practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deși nu foarte ușor – în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că el însuși împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură – crime reale și imaginare, cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate – devenind pe deplin ortodoxe.

Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați; după un timp ei se și reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston si Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați … În ultima scenă Winston joacă de unul singur una din interminabile partide de șah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru vinovații de crimă-gândit, înainte de „vaporizare”. În sfârșit, el se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!”

Vraciul – Tadeusz Dolega-Mostowicz ♥♥

Vraciul” urmareste cotiturile pe care viata ilustrului chirurg Rafal Wilczurle urmeaza cand, la cea de-a opta aniversare a casatoriei este parasit de sotie.

Situatia falsa in care traise, superficialitatea iubirii pe care i-o oferise Beata, indepartarea de singurul copil, prabusirea universului pe care il dorea perfect si pentru care ducea inca o munca asiduua il determina pe Rafal Wilczur sa-si innece amarul si durerea in bautura, intrand in contact cu personaje cu ale caror destine se va reintersecta peste ani buni. Aflat intr-un context nefavorabil, chirurgul isi pierde memoria si timp de ani umbla din loc in loc, fara a-si gasi casa sau fara a fi recunoscut de cineva, pierzandu-si in Varsovia toata averea, functiile detinute, precum si conducerea spitalului care ii purta numele, preluata de doctorul Dobraniecki.
Suferind de amnezie, care il impiedica sa practice meseria care ii adusese faima si renume in Varsovia, chirurgia, Rafal Wilczur devine Antoni Kosiba, care se pricepe la diferite munci, pentru a-si putea asigura hrana necesara. Asa ajunge la moara lui Prokop Mielnik, unde, observandu-l pe fiul olog al acestuia, Wasil, realizeaza ca oasele piciorelor nu erau sudate corect, ceea ce impiedica insanatosirea baiatului. Din momentul acesta, Antoni, de obicei flegmatic, linistit si de neclintit din singuratate, devine de nerecunoscut. Desi este acuzat ca nu are pregatirea necesara si nici el nu poate explica impulsurile sub actiunea caror actiona si imagina planul de refacere, Antoni le convinge pe gazde de succesul operatiunii. Cu ajutorul unei truse incropite, alcatuita din ciocane, dalte sau cutite, Antoni Kosiba ii ajuta pe Wasil sa mearga din nou, ceea ce ii aduce respect si faima printre satenii cu probleme de sanatate si totodata, dispretul si furia medicului localitaii, Pawlicki, caci, spre deosebire de acesta, vraciul Antoni Kosiba ajuta satenii fara situatie financiara, fiind impotriva deplasarii la casele bogatanilor.
Destinul il aduce pe chirurgul amnezic fata in fata cu fiica pierduta, pe care o ia sub ocrotirea lui fara a fi constienti de legaturile de sange existente, ci numai de singuratatea care ii uneste. Momentele de fericire ale lui Antoni se pierd cand Mariola se hotaraste sa se casatoreasca, abandonandu-si tatal pentru a doua oara.
Pentru a-si salva fata ranita intr-un accident de motocicleta, vraciul fura din trusa medicului Pawlocki instrumente necesare unei fracturi a bazei craniene. Momentului operatiei aduce savoare prin descrierile precise, prin abundenta detaliilor anatomice si evident, finalitatea clinica. Antoni ajunge la inchisoare, fiind acuzat de practicarea ilegala si in conditii nepropice statutului de medic.
Deznodamantul primului volum coincide cu recapatarea memoriei, reluarea functiilor din Varsovia si reluarea statutului de chirurg si conducator al spitalului.

Smilla’s Sense of Snow by Peter Høeg ♥♥♥♥

Smilla Qaaviqaaq Jaspersen, 37-year-old product of the stormy union of a female Inuit hunter and a rich urban Danish physician, is a loner who struggles to live with her fractured heritage. Living alone in a dreary apartment complex in Christianshavn, Copenhagen, she befriends Isaiah, the neglected son of her alcoholic neighbour, because he too is Greenlandic and not truly at home in Denmark. Smilla’s friendship with Isaiah, recounted in the novel in flashback, gives some meaning to her otherwise lonely life. Isaiah’s sudden death is explained officially as a fall from the roof whilst playing, but Smilla’s understanding of the tracks the child left on the snowy roof convinces her that this is untrue. She complains to the police and quickly encounters obstruction and hostility from the authorities and other sources.  Working with Peter, a mechanic neighbour who had also known and liked Isaiah, and with whom she begins an affair despite her fear of dependency, Smilla discovers that there is a conspiracy centred on Gela Alta, an isolated glaciated island off Greenland. Previous expeditions have found something there (Isaiah’s father was a diver who died on one of them, allegedly in an accident) and now plans are afoot to return for it. Isaiah’s death is linked to this conspiracy in some way. After a long journey of discovery in Copenhagen, during which she learns that the mechanic is not who he says he is, Smilla braves intimidation and threats and eventually gets on board the ship chartered for the mysterious expedition to Gela Alta, ostensibly as a stewardess.  The final action takes place on the ship and the island. Smilla is held in deep suspicion by the ship’s crew—who turn out to be all in some way compromised and in the pay of the mysterious Tørk Hviid, who is the expedition’s real leader. Despite repeated attempts on her life by crew members, who assume she is from the authorities, Smilla doggedly pursues the truth, even when she discovers that Peter has deceived and betrayed her. The secret of the island isevealed to be a meteorite embedded in the glacier, certainly uniquely valuable—perhaps even alive in some way. However, the water surrounding it is infested with a lethal parasite related to the Guinea worm, which is what really killed Isaiah’s father. Isaiah was forced off the roof because he had accompanied his father on the previous expedition and had evidence of the meteorite’s location—and the parasite itself was actually dormant in his body. When Smilla learns that Tørk Hviid had chased Isaiah off the roof to his death, she pursues him out onto the frozen sea. He tries to reach the ship and force it to sail away, but Smilla chases him, using her intuitive ice-sense to head him off, out into isolation and danger. Here the novel ends.


“To want to understand is an attempt to recapture something we have lost.”

“I feel the same way about solitude as some people feel about the blessing of the church. It’s the light of grace for me. I never close my door behind me without the awareness that I am carrying out an act of mercy toward myself.”

“Falling in love has been greatly overrated. Falling in love consists of 45 percent fear of not being accepted, 45 percent manic hope that this time the fear will be put to shame and a modest 10 percent frail awareness of the possibility of love.
I don’t fall in love any more. Just like I don’t get the mumps.”

“Some thoughts have glue on them.

“The cookies combine butter and spices in such a way that you could eat a hundred of them and only realize how sick you are after it’s too late.”

The number system is like human life. First you have the natural numbers. The ones that are whole and positive. Like the numbers of a small child. But human consciousness expands. The child discovers longing. Do you know the mathematical expression for longing? The negative numbers. The formalization of the feeling that you’re missing something.

The way you have a sense of God, I have a sense of snow.