De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger ♥♥♥♥♥

SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă.

Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevăat ―, dar avea genul acela de frumuseţ care-i făea pe păinţ, atunci cîd î vedeau poza î albumul de fotografii, săte îtrebe: “Băatul ăsta cine-i?”

Tipii ăştia frumoşi, care se cred buricul pămîntului, te roagă tot timpul să le faci cîte un mare serviciu. Şi asta numai şi numai pentru că se iubesc la nebunie şi îşi închipuie că nu se poate să nu-i iubeşti şi tu şi că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!

Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte şi stînd aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîsleşte.

Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.

Aşa-i cu fetele. De cîte ori se întîmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te  îndrăgosteşti puţin de ele, şi  pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea.  Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.

De fapt, m -am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să  plîngă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o  unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste  tot,  chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodata.

New  York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la  nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist.

Unii caută zile întregi cîte un lucru pe care l -au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atît de mult, încît, dacă l -aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sînt laş decît într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l poc-neşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i -aş da unuia brînci pe fereastră sau i -aş tăia capul cu toporul decît să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atît să încasez ― deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere ―, dar ce mă sperie cînd mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amîndoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Cînd stai şi te gîndeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e.

Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămîneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburînd spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bînd apă la izvor, şi femeia indiană cu sînii goi ţesînd aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrîn sau, mă rog… nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certîndu-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lîngă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel ― nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.

Dacă fata-i frumoasă cînd vine la întîlnire, cine se mai sinchiseşte c-a întîrziat? Nimeni.

Şi am un rîs foarte zgomotos şi cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întîmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aş apleca spre mine şi mi -aş spune să tac naibii din gură.

― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea…
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse
Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E “Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară”. Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în  mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m -ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

Âsta-i un lucru care mă enervează cumplit ― cînd cineva spune că-i gata cafeaua şi de fapt nu e.

“Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei”. – Wilhelm Stekel

Un milion de ani dac-ai avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.

Voi avea o regulă, nimeni din cei   care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.

******************************************************

Comin’ Thro’ the Rye” is a poem written in 1782 by Robert Burns (1759–1796).It is well known as a traditional children’s song.

O, Jenny’s a’ weet,poor body,
Jenny’s seldom dry:
She draigl’t a’ her petticoatie,
Comin thro’ the rye!

Chorus:
Comin thro’ the rye, poor body,
Comin thro’ the rye,
She draigl’t a’ her petticoatie,
Comin thro’ the rye!

Gin a body meet a body
Comin thro’ the rye,
Gin a body kiss a body,
Need a body cry?

(chorus)

Gin a body meet a body
Comin thro’ the glen,
Gin a body kiss a body,
Need the warl’ken?

(chorus)

Gin a body meet a body
Comin thro’ the grain;
Gin a body kiss a body,
The thing’s a body’s ain.

(chorus)

Ilka lassie has her laddie,
Nane, they say, ha’e I
Yet all the lads they smile on me,
When comin’ thro’ the rye.

Advertisements

Le Grand Sommeil – Raymond Chandler (The Big Sleep) ♥♥

Le détective privé Philip Marlowe est engagé par le général Sternwood, un riche paraplégique, pour résoudre une affaire de chantage dont il est victime de la part d’Arthur Gwynn Geiger, un bouquiniste qui est intimement lié à sa fille Carmen. Avant son départ, Marlowe est interpellé par Vivian, la seconde fille du général, qui pense qu’il a été engagé pour retrouver son mari, Rusty Regan, disparu depuis un mois. Marlowe prend Geiger en filature, découvre que celui-ci est impliqué dans la pornographie, mais finit par le retrouver mort chez lui, avec Carmen nue et droguée. Quand il revient sur les lieux après avoir mis Carmen en sureté, le corps a disparu. Marlowe commence alors une enquête qui va s’avérer très complexe.

************************************************

Private investigator Philip Marlowe is called to the home of wealthy, elderly General Sternwood. He wants Marlowe to deal with a blackmail attempt by a bookseller named Arthur Geiger on his wild young daughter Carmen. She had previously been blackmailed by a Joe Brody. Sternwood mentions his other, older daughter Vivian, who is in a loveless marriage with a man named Rusty Regan, who has disappeared. On Marlowe’s way out, Vivian wonders if he was hired to find Regan, but Marlowe won’t say.

Marlowe investigates Geiger’s bookstore and determines it is a pornography lending library. He follows Geiger home, stakes out his house, and sees Carmen Sternwood enter. Later, he hears a scream followed by gunshots and two cars speeding away. He rushes in to find Geiger dead and Carmen drugged and naked in front of an empty camera. He takes her home, but when he returns, Geiger’s body is gone and he quickly leaves. The next day, the police call him and let him know the Sternwoods’ car was found driven off a pier with their chauffeur dead inside. It appears that he was hit before the car entered the water. The police also ask if Marlowe is looking for Regan.

Marlowe stakes out the bookstore and sees its inventory being moved to Joe Brody’s home. Vivian comes to his office and says Carmen is now being blackmailed with the nude photos from last night. She also mentions going gambling at the casino of Eddie Mars, and volunteers that Eddie’s wife Mona ran off with Rusty. Marlowe revisits Geiger’s house and finds Carmen trying to get in. They look for the photos but she plays dumb about the night before. Eddie Mars suddenly enters; he says he is Geiger’s landlord and is looking for him. Mars demands to know why Marlowe is there, but Marlowe is unfazed and states he is no threat to Mars.

Marlowe goes to Brody’s home and finds him with Agnes, the bookstore’s clerk. He tells them he knows they are taking over the lending library and blackmailing Carmen with the nude photos. Carmen forces her way in with a gun and demands the photos, but Marlowe takes her gun and makes her leave. Marlowe interrogates Brody further and pieces together the full story: Geiger was blackmailing Carmen and the family driver didn’t like it, so he sneaked in, killed him, and took the film of Carmen. Brody was staking out the house too and pursued the driver, stole the film, and hit him and possibly pushed the car off the pier. Suddenly the doorbell rings and Brody is shot dead; Marlowe gives chase and catches Geiger’s male lover, who shot Brody thinking he killed Geiger. He had also hidden Geiger’s body so he could remove his own belongings before the police could get wind of the murder.

The case is now over, but Marlowe is nagged by Regan’s disappearance. The police accept that he simply ran off with Mona Mars, since she is also missing and Eddie Mars wouldn’t risk committing a murder where he’d be the obvious suspect. Mars calls Marlowe to his casino, and seems to be nonchalant about everything. Vivian is also there, and Marlowe senses something between her and Mars. He drives her home and she tries to seduce him, but he rejects her advances. When he gets home, he finds Carmen has sneaked into his bed, and he rejects her, too.

A man named Harry Jones, who is Agnes’s new partner, approaches Marlowe and offers to sell him the location of Mona Mars. Marlowe plans to meet him later, but Mars’s deadly henchman Canino is suspicious of Jones and Agnes’s intentions and kills Jones first. Marlowe manages to meet Agnes anyway and receive the information. He goes to the location, a repair shop with home in back, but Canino jumps him and knocks him out. When he awakens, he is tied up and Mona Mars is there with him. She says she hasn’t seen Rusty in months; she only hid out to help Eddie, and insists he didn’t kill Rusty. She frees him and he shoots and kills Canino.

The next day, Marlowe visits General Sternwood, who is still curious about Rusty’s whereabouts. On the way out, Marlowe returns Carmen’s gun to her, and she asks him to teach her how to shoot. They go to an abandoned field, where she tries to kill him, but he has loaded the gun with blanks. Marlowe brings her back and tells Vivian he has guessed the truth: Carmen came on to Rusty and he refused her, so she killed him. Eddie Mars, who had been backing Geiger, helped Vivian conceal it by inventing a story about his wife running off with Rusty, and then began blackmailing her himself. Vivian says she did it to protect her father, and promises to have Carmen institutionalized.

Avea o voce haraita, de actor specializat in roluri negative si un nas ca o capsuna record.

Nu eram bokononist pe-atunci, aşa că am incuviinţat cu o oarecare iritare. Ca bokononist, aş fi acceptat cu dragă inimă să merg oriunde mi s-ar fi propus. După cum spune Bokonon, „Sugestiile de călătorie neobişnuite sint lecţii de dans pe care ni le dă Dumnezeu”.

Domnule dragă, cind o să dau prima oară ochii cu un inger, dac-o vrea Dumnezeu sa am parte de aşa ceva, o să mă minunez de aripile, nu de chipul său. Am văzut deja cel mai frumos chip cu putinţă.

— Uneori mă-ntreb dacă nu se născuse mort. N-am mai văzut niciodată un om care să fie atit de puţin interesat de viaţă. Cred că asta e buba cu lumea: prea mulţi oameni sus-puşi sint morţi de-a binelea.

La gitul pisicii omorite era un bilet. Pe el scria „Miau”.

Potrivit spuselor lui Bokonon, un wrang-wrang  este o persoană care ii abate pe ceilalţi de la o anumită direcţie de gindire, dezvăluind absurditatea acesteia prin simplul exemplu dat de viaţa sa personală.

Sint un bărbat experimentat, care, după socoteala făcută la un moment dat, a avut la viaţa lui mai bine de cincizeci şi trei de femei. Pot să spun că am văzut femei dezbracindu-se in toate felurile cu putinţă. Am văzut cortina dindu-se la o parte in fel şi chip in deschiderea ultimului act. Şi totuşi, singura femeie care mi-a smuls un geamăt fără să vreau nu a făcut altceva decit să-şi scoată sandalele.

Şi mi-am spus că trebuie să dispun inlăturarea imediată, in mijlocul euforiei generale, a cirligului ingrozitor atirnat la poarta palatului. Apoi mi-am dat seama că izbăvirea inseamnă mai mult decit aducerea la putere a unui profet, că ar trebui să existe bunătăţi de mincare, case frumoase pentru toată lumea, educaţie, sănătate şi fericire pentru toţi şi locuri de muncă pentru cei dornici să muncească – lucruri pe care Bokonon şi cu mine nu aveam cum să le asigurăm. Asa că binele si răul trebuiau să stea despărţite. Binele in junglă şi răul in palat.

Ce  şanse poate   avea omenirea, mi-am spus, atîta vreme cît există oameni  ca  Felix Hoenikker, care le oferă jucării de   felul  gheţii-9  unor   copii   mărginiţi,   aşa cum sînt aproape toţi oamenii de pe faţa pămîntului ?”

Oricine poate să solicite  un  moment  de repaus,  dar  nimeni nu ştie cît de lung va fi acesta.

De   aceea,   dacă   vrem   sâ-i   cinstim   azi   cu-adevâratpe cei o sută de fii ai insulei care au pierit,vă  propun  să  ne  dedicăm  timpul  rămas  dispreţuind ceea   ce   i-a   ucis,   adică   prostia   şi   răutatea   speciei umane.

Poate  că   atunci   cînd   ne  amintim   de  războaie   ar trebui   să   ne   dezbrăcăm,  să   ne   mînjim  trupurile   cu
vopsea,   să   umblăm   în   patru   labe   şi   sâ   grohăim  ca nişte   porci.   Cu  siguranţă   ar   fî   un   gest   mai   potrivit
decît  discursurile   nobile   şi   defilările   cu   steaguri   şi arme strălucitoare.

Unul   dintre   secretele   vieţii   pe   care   omul   nu le-a   înţeles   multă   vreme:   unele   făpturi   inspiră ceea ce expiră alteleşi viceversa.

Auzisem   odată   pe   cineva   spunînd   că anotimpurile din zona temperată sînt de fapt şase la   număr;   vara,   toamna,   amorţirea,   iarna, dezmorţirea   şi   primăvara.

—Ce mamă rea!
—Poftim?
—Pămîntul-mamă nu mai eo mamă iubitoare.

V a   fi   o   zi   cand   lumii   noastre   ceasul   li   va   suna
T ot ce ne-a dat  vreodată Domnul înapoi  va lua.
Şl   dacă-n   ziua   tristă   sâ-L   cerţi   amar   vei   vrea,
Nu te sfii: zîmbind, dreptate îţi va da.

Mi-am  amintit  o   reclamă   la   o   colecţie   de   cărţi pentru   copii,   intitulată  Cartea   cunoaşterii,  în reclamă, un băieţel şi o fetiţă îşi priveau încrezători tatăl.   „Tăticule,   întreba   unul   din   ei,   de   ce   e   cerul albastru   ?”   După   cîte   se   pare,   răspunsul   putea   fi găsit în Cartea cunoaşterii. Dacă tăticul meu ar fi fost lîngă mine în timp ce eu  şi  Mona  coboram  pe  drumul  dinspre  palat,  aş  fi avut   o   groază   de   întrebări   pentru   el:   „Tăticule,   de ce   sînt   pomii   ăştia   rupţi?   Tăticule,   de   ce   au   murit toate   păsările? Tăticule,  de  ce  e  cerul   atît  de  oribil şi   plin   de   viermi?   Tăticule,   de   ce   e   marea   aşa   de încremenită ?”Mi-am   dat   seama   că   sînt   persoana   cea   mai calificată   pentru   a   răspunde   la   aceste   întrebări.   în caz   că   i-ar   fi   păsat   cuiva,   ştiam   ce   se   întîmplase, unde şi cum.

E   drept   că   nu   supravieţuise   nici   un   animal   sau vreo   plantă.  Dar   gheaţa-9  conserva   porci,   vaci,
căprioare şi grămezi de păsări şi de fructe pînă cînd aveam   nevoie   să   Ie   dezgheţăm   şi   să   le   gătim.  Mai
mult,   rămăseseră  tone  de  conserve  care  nu  aşteptau decît  să fie găsite  sub  dârîmăturile oraşului Bolivar .
Şi   se   părea   că   sîntem   singurii   rămaşi   în   viaţă   pe insula San Lorenzo. Hrana   nu  reprezenta   o  problemă,   şi   nici   hainele sau   adăpostul,   deoarece   vremea   era   mereu   la   fel   -fierbinte,   uscată,   încremenită.   Eram   monoton   de sănătoşi.   După   toate   aparenţele,   microbii   muriseră şi ei, sau poate doar dormeau.

—îmi doresc să-ifi studiat mai amănunţit.
—Era destul de greu, fie şi în condiţii ideale.
—îmi doresc să fî studiat mai amănunţit totul.
—T oţi regretăm cîte ceva, mami.
—Mortul de la groapă nu se mai întoarce.—Cum   spunea   poetul,   mami,   „Dintre   toatevorbele despre oameni şi şoareci, cele mai triste
sînt «era să fie»”.
—Ce frumos şiadevărat!

(Contaminare   între   fraza  „Of  all   the  words  of  tongue and pen, the saddest are it might have been” („Dintre
toate   vorbele,   scrise   sau   rostite,   cele   mai   triste   sînt «era   să   fie»”),   aparţinîndu-i   lui   John   Greenleaf
Whittier,   faimos   poet   şi   reformator   american   din secolul al XlX-lea, şi titlul celebrului roman  Of Mice
and Men, semnat de John Steinbeck.)

Privea   colonia   de furnici   pe   care   o   construise.   Pescuise   din   ruinele tridimensionale   ale   oraşului   Bolivar   cîteva   furnici supravieţuitoare şi le crease o lume bidimensională, făcînd   un   sandvici   de   furnici   şi   ţărînă   între   două geamuri.   Furnicile   nu   puteau   face   nimic   fără   ca Frank să bage de seamă şi să comenteze. Experimentul   oferise   imediat   rezolvarea misterului supravieţuirii furnicilor într-o lume lipsită   de   apă.   Din   cîte   ştiu   eu,   erau   singurele insecte   care   supravieţuiseră,   şi   reuşiseră   formînd cu   corpurile   lor   ghemuri   în   jurul   bucăţelelor   de
gheaţă-9.  Corpurile   lor   generau   destulă   căldură pentru   a   produce   o   picătură   de   rouă,   iar   jumătate din furnici – cele dinspre centru – mureau. Rouă era potabilă. Iar cadavrele suratelor erau comestibile.
— Beţi,   mîncaţi   şi   vă   veseliţi,   căci   mîine vom   pieri,   le-am   spus   eu   lui   Frank   şi   micilor
săi canibali.
Reacţia   lui   era   mereu   aceeaşi.   O   predică ţîfnoasă   despre   învăţămintele   pe   care   le   pot   trage oamenii urmărind furnicile. Răspunsul  meu  era   şi   el   standard.   „Natura   este minunată, Frank. Minunată.”—Ştii   care   e   secretul  succesului  furnicilor  ?   mă întrebăelpentru ao miaoară.Furnicile coopereaza.
—E   un   cuvînt   bine   ales,   n-am   ce   zice:
cooperare.
—De unde ştiu ele cum să obţină apă?
—De unde ştiu eu cum să obţin apă ?
—Ştii foartebine că ăsta-iun răspuns prostesc.
—îmi pare rău.
—Pe   vremuri,   luam   în   serios   răspunsurile
prosteşti   pe  care  mi   le  dădeau  oamenii.   însă   am
trecut de faza asta.
—O adevărată piatră de hotar .
—M-am maturizat foarte mult. — Iar   preţul   l-a   plătit   omenirea   întreagă, ca să zic aşa.

Leagănul pisicii, Kurt Vonnegut ♥♥♥♥

Pescarusul Jonathan Livingstone, Richard Bach ♥♥♥♥

Pescarusul Jonathan Livingston este, dupa Micul Print, cea mai citita parabola moderna. Nu, nu e important ca povestea vorbeste despre ordine si dezordine, despre conformism si disidenta, despre cardul care caraie si solitarul care tace si zboara. Nici relatia maestru-discipol despre care nu mai ramane aproape nimic de spus dupa ce citesti cartea nu e cel mai important lucru in aceasta istorie si nici exemplara lectie de libertate pe care o primim. Important este insa felul in care raspunde pescarusul Jonathan la nedumerirea tanarului sau prieten: “…Nu inteleg cum poti iubi un card de pasari care tocmai au incercat sa te ucida.” Cititi raspunsul pe care il primeste invatacelul si veti descoperi sensul parabolei si ceea ce e cu adevarat important in ea.
Cartea este dedicata “…adevaratului Pescarus Jonathan care traieste in noi toti”.

This is a story for people who follow their dreams and make their own rules; a story that has inspired people for decades.For most seagulls, life consists simply of eating and surviving. Flying is just a means of finding food. However, Jonathan Livingston Seagull is no ordinary bird. For him, flying is life itself. Against the conventions of seagull society, he seeks to find a higher purpose and become the best at doing what he loves. This is a fable about the importance of making the most of our lives, even if our goals run contrary to the norms of our flock, tribe or neighbourhood. Through the metaphor of flight, Jonathan’s story shows us that, if we follow our dreams, we too can soar.

Most of us came along ever so slowly. We went from one world into another that was almost exactly like it, forgetting right away where we had come from, not caring where we were headed, living for the moment. Do you have any idea how many lives we must have gone through before we even got the first idea that there is more to life than eating, or fighting, or power in the Flock? A thousand lives, Jon, ten thousand! And then another hundred lives until we began to learn that there is such a thing as perfection, and another hundred again to get the idea that our purpose for living is to find that perfection and show it forth. The same rule holds for us now, of course: we choose our next world through what we learn in this one. Learn nothing, and the next world is the same as this one, all the same limitations and lead weights to overcome.

“you’ve got to understand that a seagull is an unlimited idea of freedom, an image of the Great Gull, and your whole body, from wingtip to wingtip, is nothing more than your thought itself.”

“You will begin to touch heaven, Jonathan, in the moment that you touch perfect speed. And that isn’t flying a thousand miles an hour, or a million, or flying at the speed of light. Because any number is a limit, and perfection doesn’t have limits. Perfect speed, my son, is being there.”