Povestiri orientale, Marguerite Yourcenar ♥♥♥♥♥

******************************************************

Cartea contine 10 povestiri,din care patru sunt transcrieri, mai mult sau mai putin libere ale unor basme si legende autentice.Izbavirea lui Wang-Fo pleaca de la un apolog daoist din China veche;Zambetul lui Marko si Laptele mortii provin din doua balade balcanice medievale.Kali deriva dintr-un mit hindus.Cel care le-a iubit pe nereide si Vaduva Aphrodissia au ca punct de pornire fapte diverse ori  superstitii din Grecia.Sfanta-Fecioara-a-Randuneleor este dimpotriva,o fantezie personala a autoarei.In Cea din urma dragoste a printului Ghenghi personajele si cadrul povestirii sunt imprumutate de la romanul Ghenghi-Monogatari  al romancierei  Murasaki Shikibu.Moartea lui Marko Kralievici are ca punct de plecare un fragment dintr-o epopee sarbeasca .Mahnirea lui Cornelius Berg a fost conceputa pentru a servi drept incheiere unui roman.

Dintre cele 10 povesti, cel mai mult mi-au placut Izbavirea lui Wang-Fo.Mi-a placut in mod deosebit ideea cu pictorul care a disparut in marea din propriul tablou.Ma ducea cu gandul la felul in care si noi oamenii ne pierdem in realitatea pe care am creat-o, uitand ca nu e decat o iluzie..Uneori nu mai distingem granita dintre real si fantastic.E incredibila puterea noastra de creatie, imaginatia, dar nu e tocmai un lucru bun cand cadem in mrejele propriilor plasmuiri.

******************************************************

Izbăvirea lui Wang-Fo

Discipolul său Ling, du-cînd în spinare un sac ticsit de schiţe, mergea respectuos încovoiat, caşi cînd ar fi dus în spinare bolta cerului. în mintea lui, sacul era plin de munţi acoperiţi cuzăpadă, de rîuri curgînd primăvara şi de chipul lunii strălucind în nopţile de vară.

Datorită lui, Ling a izbutit să vadă frumuseţea chipurilor de oameni beţi, pierdute înaburul băuturilor fierbinţi, splendoarea cafenie a cărnurilor nu deopotrivă atinse de flăcări,rozul minunat al petelor de vin risipite, ca nişte veştede petale, pe feţele de masă. O răbufnirede vînt sfîşie fereastra, o pală de ploaie străbătu în încăpere. Wang-Fo se aplecă să-i arate luiLing dîra palidă a fulgerului, iar Ling, uimit de frumuseţea ei, a încetat să se mai teamă de furtuna.

— Mă întrebi cu ce m-ai supărat, bătrîne Wang-Fo? mai întrebă o dată împăratul, aple-cîndu-şi gîtul firav spre moşneagul care-l asculta. îţi voi spune. Numai că veninul altora nu poate pătrunde în noi decît prin cele nouă deschizături ale fiinţei noastre şi de a-ceea, pentru ca săştii cu ce mi-ai greşit, trebuie să te preumblu pe drumurile amintirii şi să-ţi povestesc viaţamea întreagă. Tatăl meu adunase o colecţie de picturi ale tale şi le aşezase în sala cea maisecretă a palatului, convins că personajele din tablouri, în prezenţa cărora profanii nu îşi pot pleca ochii, trebuie ferite de privirile lor. Iar eu, bătrîne Wang-Fo, am crescut în sălile acelea.în jurul meu fusese orînduită singurătatea, ca să pot creşte în adîncul ei. Pentru ca sufleteleomeneşti să nu împroaşte cu tina lor candoarea mea, frămîntarea nepotolită a viitorilor meisupuşi a fost ţinută departe de mine, şi nimă-nuia nu-i era îngăduit să treacă prin faţa praguluimeu, ca nu cumva umbra aceluia, bărbat ori femeie, să ajungă pînă la mine. Cei cîţiva slujitoricare îmi fuseseră hărăziţi se iveau cît mai rar cu putinţă; orele se perindau în cerc; culorile picturilor tale se înviorau cu zorii şi păleau cu amurgul. Noaptea, cînd nu18izbuteam să dorm, le priveam şi, vreme de zece ani, le-am privit noapte de noapte. Ziua,aşezat pe un covor al cărui desen îl ştiam pe de rost, visam la bucuriile pe care avea să mi leaducă viitorul. îmi reprezentam lumea, cu ţara Han în mijlocul ei, ca pe cîmpia monotonă şiconcavă a mîinii, pe care o brăzdează liniile de ursită ale celor Cinci Fluvii. în preajmă,departe, marea unde se nasc monştri, iar, şi mai departe, munţii pe care se sprijină cerul. Şi, casă îmi pot reprezenta toate acestea, mă-«lujeam de picturile tale. M-ai făcut să cred că mareaseamănă cu întinderea nemărginită de apă aşternută pe pînzele tale, atît de albastră încît o piatră, căzînd în ea, n-ar putea să se prefacă decît într-un safir; că femeile se deschid şi seînchid ca nişte flori, aidoma făpturilor care plutesc, mînate de vînt, pe aleile grădinilor tale; cătinerii războinici cu mijloc subţire care păzesc fortăreţele de pe hotare sînt ei înşişi nişte săgeţicare îţi pot străpunge inima. Cînd am împlinit şaisprezece ani, am văzut deschizîndu-se uşilecare mă despărţeau de lume: am urcat pe terasa palatului ca să privesc norii, dar nu erau aşafrumoşi ca norii asfinţiturilor tale. Am cerut să mi se a-ducă litiera; zdruncinat pe niştedrumuri cu al căror noroi şi cu ai căror bolovani nu eram deprins, am străbătut provinciileImperiului, dar fără să găsesc undeva grădinile tale pline19de femei ce seamănă cu licuricii, femeile tale, al căror trup este el însuşi o grădină. Prun-dişulţărmurilor m-a înstrăinat de oceane; sîn-gele osîndiţilor este mai puţin roşu decît rodiileînfăţişate în pînzele tale; păducherniţa satelor mă împiedică să văd frumuseţea ore-zăriilor;carnea femeilor vii îmi repugnă ca aceea ce atîrnă de cîrligele măcelarilor şi mi se face silăauzind rîsul grosolan al soldaţilor mei. M-ai minţit, Wang-Fo, bătrîne impostor: lumea nu estealtceva decît o îngrămădire de pete confuze, mînjite pe vid de un pictor zănatic, şterse mereude lacrimile noastre. împărăţia Han nu este împărăţia cea mai frumoasă, iar eu nu-i sîntîmpăratul. Singurul imperiu în care merită să domneşti este acela în care pătrunzi tu, bătrîneWang, pe calea celor O Mie de Conture şi a celor Zece Mii de Culori. Doar tu domneştinetulburat peste munţi acoperiţi de o zăpadă care nu se topeşte niciodată, peste cîmpii denarcise fără de moarte.

Barca pînă atunci plăpîndă, îngroşată de trăsăturile de pensulă ale pictorului, umplea a-cumîntregul prim plan al sulului de mătase. Deodată se auzi în depărtare zgomotul cadenţat alunor vîsle, iute şi sprinten ca o bătaie de aripi. Zgomotul se apropie, umplu încet întreagaîncăpere, apoi încetă, şi stropii tremurau, atîrnînd nemişcaţi, de vîslele luntraşului. Trecusemult de cînd fierul încins hărăzit ochilor lui Wang se stinsese pe cărbunii călăului. Cufundaţiîn apă pînă la umeri, curtenii, siliţi de etichetă să rămînă nemişcaţi, se înălţau pe vîrful picioarelor. Apa ajunse în sfîrşit la înălţimea inimii împărăteşti. în tăcerea adîn-că ce se lăsaseai fi putut să auzi căderea unei lacrimi.Vîslaşul era Ling. Avea pe el haina lui de toate zilele, iar mîneca ei dreaptă, care se a-găţasede ceva în ajun, era puţin sfîşiată, pentru că nu avusese încă timp să o cîrpească înainte să dea buzna ostaşii. Doar că în jurul gîtului avea o stranie eşarfă roşie.Wang-Fo îi spuse, molcom, neoprindu-se din pictat:

— Credeam că ai murit. — Cît timp mai sînteţi în viaţă, spuse respectuos Ling, cum mi-aş fi putut oare îngădui sămor?Şi îşi ajută maestrul să urce în barcă. Tavanul de jad se reflecta în apă, astfel că Ling părea sănavigheze înlăuntrul unei peşteri. Coa-dele curtenelor cufundate în apă unduiau pe suprafaţaei ca nişte şerpi, iar capul palid al împăratului plutea ca un lotus. — Priveşte, ling, spuse cu tristeţe Wang-Fo. Nefericiţii aceştia or să moară dacă nu cumva auşi murit. Nu-mi închipuiam că marea are destulă apă ca să poată îneca un împărat. Şi acum cesă facem? — Fii fără teamă, Maestre, murmură învăţăcelul, într-o clipă se vor trezi pe uscat, fără să-şiamintească nici măcar că mînecile lor s-ar fi udat vreodată. Doar în inima împăratului o sămai rămînă ceva din amărăciunea mării. Oamenii de aici nu sînt făcuţi să se piardă înlăuntrulunui tablou.

Cea din urmă dragoste a prinţului Genghi

Curînd însă şi-a dat seama că îi slăbeşte vederea, ca şi cînd lacrimile pe care le vărsase cîndva peste fugarele sale iubiri i-ar fi ars pînăla urmă ochii. Şi a înţeles că, pentru el, bezna o să înceapă înaintea morţii.

Doamna îi descria lui Genghi culorile anotimpului: brunul cenuşiu, brunulauriu, brunul mov, dar cumva în treacăt, pomenindu-le doar ca din întîm-plare şi fără a păreacă-i vine cu tot dinadinsul într-ajutor. îl fermeca neîncetat pe prinţ, născocind ghirlande deflori, mîncăruri rafinate prin simplitatea lor, cuvinte noi pentru vechile cîntece, mişcătoare şirănite.

Genghi îi mulţumi cu un surîs. De cînd ochii îi rămăseseră fără grai, privirea îi trăia pe buze.

Nu mă plîng de faptul că lucrurile, fiinţele, inimile sînt sortite pieirii: o parte din frumuseţea lor stă tocmai în durerea aceasta. Ce mă întristează este că elesînt unice. Odinioară, certitudinea de a mă bucura în fiecare clipă de o revelaţie unică era cea   mai mare dintre plăcerile mele secrete; acum mor, ruşinîndu-mă de privilegiul de a fi fostsingur martor al unei feerii irepetabile.

Cel  care  le-a   iubit  pe  nereide

Dar fericirea e fragilă şi, cînd n-o stricăoamenii sau împrejurările, este ameninţată de năluci. Poate nu ştii că insula aceasta este populată de apariţii ciudate. Fantomele noastre nu sînt ca spectrele voastre din Nord, care iesnumai în miez de noapte, iar ziua locuiesc. în cimitire. Nu se îmbracă în giulgiuri, iar scheletul lor are carne pe el. Dar sînt de bună seamă mai primejdioase decît sufletele morţilor,care măcar sînt botezate, ştiu ce e viaţa şi ce înseamnă suferinţa. Nereidele de pe tărîmurilenoastre sînt inocente şi totodată vătămătoare, ca natura, care cînd îl apără pe om, cînd îl zdrobeşte.

Şi totuşi îl invidiez pe Panaiotis. El a ieşit din lumea faptelor şi a intrat în cea a amăgirii, şi cîteodată mă gîndesc că amăgirile sînt poate chipul pe care  îl iau, în ochii oamenilor de rînd, realităţile cele mai  ascunse şi cele mai  adînci.

 Kali

Fura inimi cum fură un cîine măruntaie din măcelării.

Nu-l mai despărţea de Kali decît lungimea umbrei ei.

In drumul ei, la marginea unei păduri, Kali îl întîlni pe înţelept.Şedea cu picioarele încrucişate, cu mîinile împreunate, iar trupul lui descărnat era uscat calemnul pentru rug. Era greu de spus dacă e tînăr sau bătrîn. Ochii lui atotvăzători abia de sevedeau sub pleoapele lăsate. Era înconjurat de o cunună de lumină. Kali simţi cum din adînculei urcă prevestirea marii păci din urmă, oprirea lumilor, descătuşarea tuturor fiinţelor, ziua defericire cînd viaţa şi moartea vor fi deopotrivă de zadarnice, vremea dnd Totul se întoarce în Nimic, ca şi cînd purul neant pecare-l zămislise tresărea în ea ca un făt.Maestrul îndurării şi-a ridicat mîna ca s-o binecuvânteze pe această trecătoare.

— Capul meu neprihănit a fost însoţit cu un trup blestemat, spuse ea. Vreau şi nu vreau, sufăr şi simt plăcere, mi-e silă de viaţă şi frică de moarte.

 — Nici unul dintre noi nu e întreg, zise înţeleptul. Toţi sîntem mai multe lucruri deodată,crîmpeie, umbre, năluci. Veacuri după veacuri, toţi numai ne-am închipuit că plîngem, că ne bucurăm.

— Dorinţa ţi-a arătat propria ei deşertăciune; regretul îţi arată zădărnicia părerilor de rău. Airăbdare, Greşeală din care cu toţii facem parte, Har nedesăvîrşit a cărui nedesă-vîrşire ajungesă se ştie pe sine, Turbare care poate nu eşti neapărat sortită nemuririi…