1984, George Orwell ♥♥♥♥♥

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să știe: te supraveghează clipă de clipă.

În afară de afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile, mai există și tele-ecranele, care neîncetat transmit și receptează simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit.

Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii.

Așa cum se întâmplă și în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946) valorile sunt răsturnate:

Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere

(vezi A.HuxleyA Brave New World soma – pastilele pentru visare, uitare)

Paralela cu Huxley poate continua și cu referire la modul în care se încearcă eliminarea sentimentelor – cel puțin a celor pozitive. (Unul dintre numeroasele exemple ar fi acela că Orwell vorbește despre „Liga Tineretului Anti-sex”, iar în romanul lui Huxley – apărut zece ani mai târziu, în 1958 – copiii nu se nășteau pe cale naturală, ci prin clonare).

Pentru un mai bun control al minții (celorlalți) până și limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acțiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minții și filozofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziția lui Orwell este evidentă: el pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de aceeași factură, au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărții, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, și este (într-o oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalți – indiferent că aceștia îmbrățișează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de nemulțumire.

Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara prolilor) ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.

Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – își întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă, Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărții lui Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic și viclean.

Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenție temei educației.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”.

În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia , dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.

Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele și cărțile de istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.

Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.

„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândește Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri neortodoxe.

Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca și în Sărbătoarea Țapului, unde Mario Vargas Llosa vorbește despre regimul Trujilio din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou în scaun și fața lui cenușie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneți Șefule? Dumnezeu mi-e martor… Știu bine că nu – îl liniști Trujillo. Și de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face și de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Știi bine că dacă mă furi și te descopăr că m-ai furat, te-aș da pe mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar așeza pe Tron și te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini. Chestiile astea sunt pe placul imaginației înfierbântate a șefului SIM și a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Și de-asta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, șefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali și eficienți, de-asta au prosperat și și-au înmulțit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o țară modernă și prosperă. Ai înțeles? Perfect Șefule – tresări încă o dată Constituționalistul Bețivan. Aveți perfectă dreptate. În schimb – continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Și ai fura și mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparține statului. Atunci chiar că ți-ai umple buzunarele”) (pp. 144-145).

În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își pierduse și el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenția lui – ca și un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină și articole pornografice editate și distribuite în acest scop de Partid).

Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuției cu bătrânul – e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele manuale școlare – erau prea senili pentru a-l putea lămuri.

Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul „Te iubesc” și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheați.

Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal: Ajunși într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință fizică” (Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pag. 154).

Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria față de Partid, după cum se spunea în școli) și permisă doar între soț și soție (cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă și cu instituția familiei. Ea este permisă, chiar încurajată – de asemenea dragostea părinților față de copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).

Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci.

La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură că Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși. (Cartea Teorie și practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deși nu foarte ușor – în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că el însuși împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură – crime reale și imaginare, cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate – devenind pe deplin ortodoxe.

Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați; după un timp ei se și reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston si Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați … În ultima scenă Winston joacă de unul singur una din interminabile partide de șah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru vinovații de crimă-gândit, înainte de „vaporizare”. În sfârșit, el se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!”

Advertisements

Doamna Dalloway este un roman care există aproape în totalitate fără o intrigă vie, în plină desfășurare; este povestea unei zile de iunie a anului 1923, în care Clarissa Dalloway se ocupă de ultimele pregătiri pentru serata pe care dorește să o găzduiască în aceeași zi. Romanul îi urmărește îndeaproape în mod special pe Clarissa și pe Septimus Warren Smith, un veteran al războiului care suferă de șoc post-traumatic, dar transferă atenția de la un personaj la altul, oameni obișnuiți care trăiesc ziua de iunie pe străzile Londrei. Evenimentele propriu-zise sunt secundare personajelor și gândurilor acestora, astfel că romanul în sine se axează pe viața interioară a personajelor înainte de orice.

În timpul dimineții, după întoarcerea acasă, Clarissa primește o vizită neanunțată: Peter Walsh, recent întors din India; surprinsă -pentru că nu apucase să îi citească scrisoarea-, ușor indignată -pentru că Peter o deranja în dimineața zilei când se pregătea să fie gazda unei serate și ea considera asta o impolitețe-, emoționată și răscolită -pentru că îi refuzase acestuia cererea în căsătorie din tinerețe, încă întrebându-se dacă făcuse alegerea corectă sau nu-, și profund bucuroasă pentru această vizită, Clarissa schimbă amabilități cu Peter până când, întrerupți fiind de fiica acesteia Elizabeth, Peter iese iute din odaie, coborând în goană scările. Această întâlnire, precum și alte momente ale zilei netrăite încă, o împing pe Clarissa în trecut; amintiri, regrete, decizii luate. Autoarea îl urmărește pe Peter în plimbarea sa pe străzile Londrei și în gândurile ce au luat naștere în urma acestei vizite și trece astfel la cel de-al doilea personaj asupra căruia a stăruit îndelung în paginile romanului: Septimus Warren Smith. Peter îl observă pe acesta și soția sa, Lucrezia Smith, stând pe banca din Regent Park, pierdut în halucinațiile sale și ascultând forțele necunoscute care, credea el, îi trimit mesaje (aflăm mai târziu că aceste halucinatii se refereau la un anume Evans, camarad de război, prieten și, se presupune de unii critici literari, amant – această ipoteză se bazează pe utilizarea verbului ‘share’ într-un context anume și pe atitudinea veteranului Septimus cu privire la consumarea mariajului cu soția sa, lucru considerat de el dezagreabil). Soția sa îl plimbă pe acesta prin cabinetele a doi doctori, care însă nu reușesc să îl ajute. Înspre finalul zilei, de teama sanatoriului la care doctorul Sir William Bradshaw dorește să îl interneze pe Septimus, acesta se sinucide aruncându-se pe fereastră. Autoarea insistă asupra acestui personaj pentru a critica tratamentul și atitudinea oamenilor cu referire la bolnavii suferind de psihoze, halucinații, etc; personal, cred că asta se datorează propriei boli de care suferea V. Woolf și frustrărilor personale în această privință.

În fine, călătorim în acest fel din personaj în personaj, din introspecția unuia în gândurile următorului și la final, regăsim unele din aceste personaje la serata Clarissei. Pe parcursul seratei, desfacem straturile sociale londoneze și deslușim cu mai multă ușurința critica pe care o aduce V. Woolf stilului de viață practicat de oamenii “de bine” ai Londrei în acel moment în timp și condiția femeii a cărei unica pasiune sau posibilitate este să fie gazda unor serate; din snobism, din lipsă de alte posibilități profesionale. Serata este considerată un succes, la ea participând chiar premierul în funcție. Spre sfârșitul seratei, Clarissa află de moartea lui Septimus, care o mișcă fără măsură, cu toate că nu îl cunoștea pe acesta și treptat ajunge să considere gestul acestuia ca o încercare de păstrare a fericirii actuale.

“Căci acesta e adevărul despre sufletul nostru, se gândi el, despre eul nostru, care, ca un pește, locuiește în mări adânci și se mlădiază printre tenebre croindu-și drumul între tulpini de alge uriașe, spre întinderi scânteind în soare și iarăși, mereu și mereu în bezna rece, adâncă, inscrutabilă; țășnește brusc la suprafață și se joacă printre valurile încrețite de vânt; cu alte cuvinte, are o nevoie imperioasă să se scuture, să se curețe, să se aprindă, stând de vorbă.”

Pentru că nu există acțiune propriu-zisă, ci doar o lentoare în care orele zilei trec aducând cu ele nu atât evenimente, cât diverse reflecții interioare, cartea se încheie și nu se încheie, dar nu pot divulga. Finalul este deschis și supus interpretărilor. Se observă cu ușurință că rolul femeii nu e încă în schimbare: datoria ei este să își ajute soțul și să îi completeze atributele masculine, oferindu-i acestuia un refugiu din lumea profesională. Aparent, puterea femeii victoriene trebuia să vină din superioritatea ei morala. Cu o deosebita măiestrie, V. Woolf surprinde transformarea psihologică ce are loc în conștiința feminine prin întrebările pe care Clarissa și le adresează cu privire la rolul ei în societate, în familia ei, în calitatea ei de mamă, de femeie, de soție. Se captează în acest fel combustibilul cu care autoarea hrănește ideologia feministă și nevoia de schimbare.

Doamna Dalloway, Virginia Woolf ♥

„Colecţionarul” – John Fowles ♥♥♥♥♥

Pentru mine lucrurile sunt de 2 feluri: frumoase si urate.Nu judec in functie de bine si de rau. Ci numai in functie de frumos si urat. Consider ca o multime de lucruri bune suntt urate si o groaza de lucruri rele sunt frumoase.

Cu toţii dorim lucruri pe care nu le putem obţine. Faptul că acceptăm această situaţie dovedeşte că suntem oameni maturi, inteligenţi. Încercăm toţi să luăm din viaţă ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieţii n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci când se iveşte ocazia.

Să aparţii cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparţii pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ţi pot da nimic în schimb.

Hotărârea este pentru spirit ceea ce este apa pentru trup.

Vocea nesigura a oamenilor fara educatie care incearca sa treaca drept cultivati, dar care se tradeaza tot timpul…Este ceea ce se cheama ,,un baiat cumsecade,,.

Mediocritatea este plaga civilizatiei. Dar mediocritatea il face atat de comun incat devine iesit din comun.

As vrea sa pictez ca Berthe Morisot. Nu ma refer la culorile sau formele ei sau la stilul ei ci la simplitatea si lumina ei. Nu vreau sa fiu desteapta sau mare sau ,, semnificativa,,, sau sa fiu disecata de toata acea stangace analiza masculina. Vreau sa redau lumina de pe fetele copiilor sau florile unui gard viu, sau o strada dupa o ploaie de aprilie. Esenta lucrurilor, nu lucrurile in sine. Torente de lumina peste tot ce exista. Sunt atat de departe de toate. De tot ceea ce e normal. De lumina. De ceea ce vreau sa fiu.

Azi-dimineata am facut o serie intreaga de schite rapide: un vas cu fructe. Le-am atarnat si l-am pus sa aleaga pe cele care ii plac mai mult. Bineinteles ca le-a ales pe cele care redau cu cea mai mare fidelitate nenorocitul lui de vas cu fructe. Am incercat sa ii explic. M-am laudat cu una dintre schite (cea care imi placea mie cel mai mult). Ma calca pe nervi. Pentru el nu insemna nimic si mi-a dovedit ca nu ii pasa. Pentru el nu sunt decat un copil care se distreaza. E orb, orb…Alta lume.

Dupa masa de pranz am avut o discutie. Ma intreaba intotdeauna daca poate sa mai stea in camera. Uneori ma simt atat de singura, mi-e pana peste cap de propriile mele ganduri, incat il las. Chiar vreau sa stea. La asta te aduce puscaria. Dar exista si fuga, fuga, fuga.

Singuru lucru e sa simti ceva, intelegi?

Pleaca de aici. Ma epuizezi, Esti ca un ocean de vata.

Inmagazinezi in cap ce spun eu si impachetezi totul atat de bine incat dispare fara urma.

Stiu ca in fond nu esti un huligan. Dar in sinea ta te simti ca ei. Urasti ideea ca esti un paria, urasti faptul ca nu esti in stare sa te exprimi corect. Ei ies in strada si distrug ce le iese in cale. Tu stai comod acasa si iti iei o mutra imbufnata.

A incercat sa spuna ceva precum ca e foarte fericit. Dar vorbea cu o voce incurcata. Se sufoca. A mai zis ceva: ca eu nu-l cred in stare sa aiba sentimente puternice, dar ca, de fapt, are. E groaznic sa nu reusesti sa te exprimi. De obicei, limbajul e mijlocul meu cel mai bun de aparare, cand sunt cu el. Limbajul si infatisarea.

De dimineata mi-a mai facut o multime de fotografii. Era clar ca ii face placere. Vrea sa zambesc in fata aparatului, asa ca de 2 ori mp-am strambat la el. Nu l-a amuzat. Atunci mi-am ridicat parul cu o mana, facand-o pe manechinul. Ar trebui sa te angajezi manechin, mi-a spus f serios. Nu-si daduse seama ca o facusem ca sa imi bat joc de el. Stiu ca ii place povestea asta cu fotografiatul. Crede ca asta ma face sa il consider artist. Bine-inteles ca nu are nici urma de talent. Vreau sa spun ca stie sa potriveasca aparatul si sa faca o poza, dar asta-i tot. Nici pic de imaginatie.

Si mai vreau sa-mi traiesc viata din plin. Nu vreau sa-mi irosesc priceperea numai de dragul de a face ceva. Vreau sa creez frumusete.

G.P. a contribuit la schimbarea mea mai mult decat orice sau oricine altcineva. Spune exact ceea ce gandeste si ma face si pe mine sa gandesc. Acesta e lucrul cel mai imporrtant: ma obliga sa-mi pun intrebari.De cate ori am avut pareri diferite de ale lui? Pentru ca la o saptamana de la discutia cu el sa ma trezesc aducand, intr-o convorbire cu altcineva, aceleasi argumente pe care le-ar fi adus el. Judecand oamenii dupa criteriile lui. Lista schimbarilor pe care le-a determinat in mine:

1. Daca esti un adevarat artist, te daruiesti artei cu toata fiinta. Daca retii o parte cat de mica din tine, atunci nu esti arrtist. Nu esti ceea ce G.P. numeste ,,faurar,,.

2.Nu invadezi lumea. Nu trebuie sa ai mici desene gata facute sau idei preconcepute pe care sa le reversi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona.

3. Din punct de vedere politic, tb sa fii de stanga, pentru ca in ciuda greselilor lor, socialistii sunt singurii care se intereseaza de soarta celorlalti. pentru ca simt, pentru ca vor cu adevarat sa faca o lume mai buna.

4.Trebuie sa faci intotdeauna ceva. Cand crezi cu adevarat in ceva, trebuie sa actionezi. A te multumi sa vorbesti despre actiune este ca si cum te-ai lauda  dinainte cu tablourile pe care ai de gand sa le pictezi. E de cel mai ingrozitor prost gust.

5.Daca ai sentimente prfunde, sa nu-ti fie rusine sa le exteriorizezi.

6.Trebuie sa accepti faptul ca esti englez. Nu sa pretinzi ca ai prefera sa fii francez sau italian sau altceva.

7.Dar pentru asta nu trebuie sa ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ceea ce este vechi in fiinta ta, tot ceea ce sta in calea fauririi noului din tine. Daca provii dintr-o mahala, trebuie sa respingi mahalaua din tine. Daca provii din clasa muncitoare , trebuie sa cauterizezi clasa muncitoaredin tine.

Trei intr-o barca, Jerome K Jerome ♥♥

Trei domni din clasa de mijloc a Londrei victoriene pun la cale o excursie cu barca pe Tamisa. Trei domni grijulii, unul anxios cu anticipaţie, care văd în această excursie o expediţie pentru care care trebuie să se pregătească atît de minuţios, încît de pe urma pregătirilor se trezesc odată porniţi la drum că au uitat sau n-au prevăzut chestii banale, peste care orice pregătire cu adevărat minuţioasă n-are cum să nu sară. 

Asta ca să nu mai spunem că în materie de tras la vîsle şi de condus o ambarcaţiune, fie şi pe Tamisa, competenţa celor trei tinde către zero. Jerome K. Jerome face din aventurile în barcă şi pe uscat ale personajelor sale un soi de epopee comică pe cît de verosimilă pe atît de excentrică, ca şi cum londonezii lui ar fi niscai descoperitori ai unei lumi noi. De fapt, din punctul lor de vedere, cei trei chiar sînt nişte exploratori ai fluviului şi ai Angliei de pe cursul Tamisei, persecutaţi de intemperii şi loviţi de ghinioane, ceea ce-i face să se simtă, treptat, victimele soartei şi ale unei Anglii necunoscute şi mai degrabă ostile, în ciudata ei veselie. Din acest motiv, micile rîci dinainte de plecarea la drum se transformă în rupturi (aproape) teribile între doi dintre pasagerii bărcii, iar cel de-al treilea, povestitorul, cu imaginaţia în stare de alarmă, începe să fantazeze, încît de la un punct încolo ţi-e greu să deosebeşti între ceea ce el îşi închipuie că s-ar putea întîmpla şi relatarea călătoriei.

_________________________________

The story begins by introducing George, Harris, Jerome and Montmorency, a fox-terrier. The men are spending an evening in J.’s room, smoking and discussing illnesses they fancy they suffer from. They conclude they are all suffering from ‘overwork’ and need a holiday. A stay in the country and a sea trip are both considered, then rejected (J. describes the bad experiences had by his brother-in-law and a friend on sea trips). Eventually, the three decide on a boating holiday, up the River Thames, from Kingston upon Thames to Oxford, during which they’ll camp, notwithstanding Jerome’s anecdotes regarding previous experiences with tents and camping stoves.

They embark the following Saturday. George must go to work that morning (“George goes to sleep at a bank from ten to four each day, except Saturdays, when they wake him up and put him outside at two”) so J. and Harris make their way to Kingston by train. They are unable to find the correct train at Waterloo Station (the station’s confusing layout was a well-known theme of Victorian comedy) so they bribe a train driver to take his train to Kingston, where they collect their hired boat and start their journey. They meet George later, up-river at Weybridge.

The remainder of the story relates their river journey and the incidents that occur. The book’s original purpose as a guidebook is apparent as the narrator describes the passing landmarks and villages such as Hampton Court Palace, Hampton Church, Monkey Island, Magna Carta Island and Marlow, and muses upon historical associations of these places. However, he frequently digresses into funny anecdotes that range from the unreliability of barometers for weather forecasting to the difficulties that may be encountered when learning to play the Scottish bagpipe. The most frequent topics are river pastimes such as fishing and boating and the difficulties they present to the inexperienced and unwary.

Auprès de moi toujours (Never Let Me Go), by Kazuo Ishiguro ♥♥♥

The novel is divided in three sections that chronicle the phases of the main characters’ lives.

Childhood

This section is set at the fictional Hailsham boarding school in East Sussex, England. It is clear from the peculiar way the teachers—known as “guardians”—treat the students, that Hailsham is not a normal boarding school. Eventually, it is revealed to the reader and to the students that the children are clones created to provide vital organs for non-clones (“originals”). The students are not taught any life skills, though the teachers encourage the students to produce various forms of art and poetry. The best works are chosen by a woman known only as “Madame,” who takes them away. Students believe she keeps their work in a secret Gallery although this is not discussed with guardians.

The three main characters—Ruth, Tommy and Kathy—develop a close friendship. From a young age, Kathy seems to have resigned herself to being a rather passive observer of other people and the choices they make, instead of making her own. Tommy, an isolated boy who struggles to be creative, is often the target of bullies. And while Ruth is an extrovert with strong opinions who appears to be the center of social activity in her cohort, she is not as confident as she is perceived to be. Early on in the story, Kathy develops a fondness for Tommy, looking after him when he is bullied.

Although a bond grows between Kathy and Tommy, their relationship doesn’t become physical. Instead, Ruth and Tommy enter into a sexual relationship, as many of the students do. At one point, they break up, and Kathy resolves to begin a relationship with Tommy, with many of the fellow students seeing it as the normal course of events. But Ruth asks Kathy to talk to Tommy in order to patch things up between herself and Tommy, so instead of asking for a relationship between herself and Tommy, Kathy ends up interceding to get Tommy to take Ruth back. Ruth and Tommy remain together throughout their remaining time at Hailsham.

Adult

In the second section, the characters, who are now young adults, around age 16 – 18, have moved to the “Cottages,” residential complexes where they begin contact with the external world. It is clear from the descriptions of the Cottages that they are vastly inferior to the luxuries of Hailsham. The buildings are cold and in poor condition, and there is little for the clones to do there, with no supervision apart from one maintenance man. The romantic relationship that had developed between Ruth and Tommy continues, while Kathy explores her sexuality with other students there without forming any long-term relationship. Kathy often takes the role of the peacemaker in the tumultuous relationship between Tommy and Ruth.

During their time at the Cottages, the characters travel to Norfolk, where two of their housemates tell them of a rumor that Hailsham students might be allowed to “defer” from being donors for three years if they have truly fallen in love. Tommy hypothesizes that Madame collected their art for her Gallery to use it as a kind of lie detector. The art would tell administrators whether clones are telling the truth about being in love, via their personality that they reveal through their art. Tommy feels great anxiety about this issue, because he was always bad at art; he was told that it wasn’t important if his art was any good, but then later told that it was important. Thus he began working on his art in secret in order to convince Madame that he is capable of being truly in love.

Tensions among Tommy, Ruth, and Kathy rise as they all struggle to find acceptance and understanding outside Hailsham and with each other. Among these tensions is Kathy’s hypothesis and Ruth’s outburst that children such as themselves were modelled from the human “trash” of the Earth. These complications inevitably lead to Kathy requesting early departure from the cottages to become a “carer”—a clone who cares for other clones recovering from organ-removal surgery.

Donor

The third section involves Tommy and Ruth becoming donors and Kathy becoming a “carer.” About ten years go by without Kathy seeing Ruth or Tommy. Towards the end of this time Kathy sees her old classmate Laura, who is also a carer, and they speak. The reader learns from their conversation that Hailsham has recently closed and that Ruth is on her first donation, which did not go well, and her health has deteriorated. Kathy begins to care for Ruth, and Ruth is aware that the next donation will most likely be her last. She suggests to Kathy that they take a trip and, knowing that Tommy is in a nearby facility, bring Tommy with them. Kathy and Ruth pick up Tommy at his hospital, and they drive to see an abandoned boat in the middle of a marshland.

During this trip, Ruth expresses regret and vocalizes what had been only earlier implied: she used deliberate manipulations to come between Kathy and Tommy despite sensing their bond. In an effort to make amends, Ruth hands them a piece of paper with Madame’s address, and urges them to pursue a relationship with one another and seek a deferral. Tommy seems puzzled yet excited about the possibility of getting a deferral, while Kathy seems skeptical and afraid to be too hopeful. Soon after the trip, Ruth makes her second donation and dies, which is euphemistically referred to as “completion” by the characters. The term is also referring to the fact that they have given all that they have; their purpose in life is complete.

Kathy then becomes Tommy’s carer and begins a romantic relationship with him. For a time they are happy, but then think again about the possible deferral. Tommy selects pieces of his art to show to Madame, and, encouraged by Ruth’s last wishes they go to Madame’s address. Their goal is to see if they can defer Tommy’s fourth donation (which is often the last one). Tommy has brought his art with him, as evidence of his personality, to back up his claims that he and Kathy are in love. Madame leads Kathy and Tommy inside, where they also meet Miss Emily, their old headmistress. They learn that Hailsham was a failed effort on their part to prove to society that clones had souls. They emphasized art as a means to make this point to the world. However, the experiment ultimately failed to achieve what they had wanted and they lost their funding and Hailsham had to be closed. Other clones were raised in much grimmer circumstances. Miss Emily dismisses the rumor that Hailsham students may defer their donations if they fall in love.

The pair learn that Hailsham was an experiment to improve the living conditions and alter societal attitudes toward clones. Until Hailsham, society had preferred to view clones merely as non-human sources of organs. Kathy and Tommy learn that Miss Emily actually was disgusted by the clones, and that Miss Lucy (another teacher at Hailsham) was dismissed for her dangerously open attitudes towards them. Tommy is upset and bewildered by the discovery of the purpose of Hailsham, whereas Kathy appears simply humbled, as if she has passively accepted her fate. The novel ends after Tommy’s “completion” (i.e. death), on a note of resignation, as Kathy will now become a donor and eventually “complete”.